The Big C

Trăind cu cancer. Sau unde am fost și cum e acolo

Am luat decizia de a-mi pune viața (și blogul) pe hold în momentul în care mi-am dat seama că orice aș avea eu de spus ar fi dăunător pentru mine mai ales și pentru alți câțiva, pentru cei din jurul meu. Și apoi putea fi dureros și, ca atare, dăunător și pentru ceilalți, the larger crowd. Pe hold însemnând să continui să trăiesc, fără să ocolesc neapărat subiectul care, că îmi convine sau nu, mă definește acum. Fără să îl ascund, firește, dar fără să îl expun în întregul lui mai complex și dubios. M-am gândit mereu că va veni o zi în care toate aceste lucruri vor fi suficient de departe ca să nu mai tărăgăneze sub forma incertă a unor frânturi de gânduri în spatele frunții mele. Ziua aia nu a venit.

În schimb, a venit ziua în care am decis că îmi trebuie cu orice preț să mă întorc în lumea reală din care simt că am lipsit prea mult, fără să o părăsesc, în fapt, nici o clipă, o lume în care spun ce cred no matter what și în care nu mă abțin de la a formula chestii care nu îmi convin nici măcar mie. Am decis să fac asta pentru că sunt prea multe lucruri nevorbite, despre care ar fi util să avem o dezbatere reală, la care vreau să contribui.

Așadar, am decis să îmi reiau blogul, să o iau, cum ar veni, de la capăt într-un spațiu doar al meu (dar nu doar aici) pentru că simt că nu pot rămâne etern într-o bulă în care tot ce contează sunt cauzele mele și munca mea și viața mea trăită cu spaimă. Că aș vrea să scot din nou capul în lumea din care nu am lipsit, dar pe care am survolat-o cu distanța pe care ți-o permite o dramă personală doar a ta. Mă forțez, deci, să ies de acolo, într-un moment în care cei din jurul meu par obosiți și înfrânți de tot ce ni se întâmplă. Mă simt la fel.

De aceea revin aici. Și ca să pot reveni trebuie să spun unde am fost și de ce și cum se simte asta. Mă gândesc că e terapeutic, în teorie știu că nu pot face altfel. Practic, e greu. Atât de greu îmi vine să vorbesc despre cum a fost viața mea într-un an și jumătate în care am știut că trăiesc cu cancer și am făcut un tratament complicat pentru el încât au fost momente în care am crezut că mă lasă memoria. Este complicat să vorbești despre cancerul pe care îl trăiești pentru că aproape nimeni nu o face. Și pentru că cei care vorbesc sunt oameni care nu au habar. Și pentru că, de fapt, uit mult. Am trecut chiar adineauri prin toate postările de pe social media pe care le-am urcat în această perioadă, ca să forțez o revenire la starea pe care o aveam în momentele în care postasem. E straniu să vrei să îți amintești atâtea lucruri pe care te-ai chinuit să le uiți.

Așadar îmi amintesc episoade acum. Așa le voi pune aici. Oricum, să trăiești cu cancer e un lucru făcut din multe lucruri mici. Vor mai fi și alte texte mai închegate, care se vor învârti în jurul unei singure idei. Rezultă că nu azi.

Îmi amintesc cu recunoștință cum se simte dexametazona. Medicamentul ăsta a fost aproape un an cel mai bun prieten al meu. O fiolă ieftină pe care am strâns-o în palmă de multe ori, cu speranța că, odată ce se va elibera o asistentă cât să îmi facă injecția, va mai lipsi mai puțin de jumătate de oră ca să: mă ridic în picioare fără ca întreaga încăpere să penduleze în jurul meu. Să respir fără să trebuiască să îmi scuip saliva într-un pahar. Să nu mă doară tot. Să nu zac. Să pot să zâmbesc pe stradă. E uimitor cât de puțin am ieșit pe stradă, de fapt. Să citesc, să fac fotografii pentru că totul mi se părea augmentat, colorat. Să ies pe stradă (rar, cum ziceam) cu sentimentul că totul este ireal, că nu sunt eu acolo, că asta nu este viața mea, că totul e ca un film la care m-aș uita în reluare dacă nu aș avea nimic mai bun de făcut.

Îmi amintesc senzația pe care o aveam uitându-mă în oglindă la fața și la corpul meu lipsite de orice fir de păr, îmi amintesc mirarea cu care am trăit o grămadă de vreme în afara propriului corp cumva, deși simțind fiecare ac și fiecare împunsătură. Nu îmi spusese nimeni că nu ai cum să fii acolo dacă vrei să poți să suporți durerea și neputința de a face orice. Ce e tare în toată chestia asta e că durerea se uită, așa cum se uită senzația pe care o ai când îți faci singură prima injecție despre care știi că te duce la mii de secunde consecutive de durere când ascuțită, când surdă, în toate oasele, și că apoi va trebui să o iei de la capăt.

Îmi amintesc zilele în care mergeam la radioterapie. Mi-am amintit acut de asta chiar zilele trecute, când dintr-o mașină am auzit cuvântul radio și am râs singură pentru că pentru mine are forever un alt înțeles. Atunci am făcut exercițiul de a-mi aminti pe bune cum se simțea să număr zilele care se scurgeau încete până la final. Zi de zi acolo, coboram la subsolul luminat puternic de neoane, în sala plină de oameni care așteptau și se rugau să nu fie asta ziua în care se strică iar aparatul. Îmi amintesc cum ieșea mereu înainte să intru eu o doamnă care avea edem limfatic și cum doar privind-o am reușit să îmi creez o obsesie care mă deranjează mai cu seamă azi, când plouă și mă doare mâna. Îmi amintesc cum mă schimbam în halatul meu negru și șlapi negri, care altădată fuseseră un outfit de mers la muncă și acum erau cea mai fashion uniformă de la radio. Cum așteptam în cabina aia ca cineva să mă strige, semnam, sunt de acord să vărsați aceste raze pe mine în acest buncăr. Cum eram manevrată sub brațul imens al aparatului ca razele să atingă fix locurile măsurate și însemnate cu markerul, pentru că am refuzat tatuajul. Cum eram gata și asistenții mă lăsau acolo singură, auzeam ușa grea de metal cum se blochează cu un clic și începeam să privesc cu atenție tavanul din sticlă luminată de neon, peste care era lipit un autocolant cu un cer albastru și norișori.

Îmi amintesc cum e să aștepți să treacă timpul și să nu fii acolo, să ai scenarii idilice pe care să le parcurgi în minte. Fac asta de când mă știu, era metoda mea să scap de orele impuse de somn în copilărie și a fost o evadare binevenită în orele petrecute în compania unor aparate care mi-au devenit acum aproape prietenoase. Uneori număram, fără să fiu capabilă să derulez visul de câteva minute care mi-ar fi făcut mai suportabilă șederea acolo, uneori pierdeam numărul, pentru că observam că o bucățică din cerul de autocolant s-a dezlipit de la locul ei și nu mai știam dacă sunt la 188 sau 168 și cât mai este până când ușa se va retrage iar la locul ei și am să fiu coborâtă de pe aparat și o să plec de acolo, după ce aveam să aflu că mâine vin la aceeași oră.

Îmi amintesc cum m-am trezit după operație – toate acele zile ar merita o postare în sine – dar acu vreau să vorbesc despre cum m-am simțit trează după multe ore de somn și voiam la baie și mi s-a spus că nu pot să mă duc singură și eu am zis ei, pe naiba. Și cum am pornit și nimic nu mă asculta, picioarele îmi erau moi și mă țineam de mine, în mine, să nu cad, pentru că evident că puteam să ajung pe propriile picioare până la toaletă. Îmi amintesc cum mi s-a părut atunci că e o idee bună să răspund unor mesaje, nici nu m-am mai uitat înapoi la ce aș fi putut să le zic unor oameni care probabil că îmi transmiteau gânduri bune. Cum mi-a fost foame rău, dar mai mult îmi doream să beau o cafea și să fumez o țigară. Și cum am coborât prelingându-mă de pereți până pe trotuar, era deja foarte cald în dimineața aceea și eu aveam multe bandaje și un tub de dren și mă gândeam doar iată cum m-am trezit din anestezia pentru mastectomia mea și acum stau într-un gang mizerabil, amețită, și fumez o țigară, și totul erau sordid și totul era bine.

Îmi amintesc ziua în care mi-au spus că sunt bine, a trebuit să îmi caut analizele prin măruntaiele spitalului Floreasca, să străbat ceea ce părea un labirint și să ajung la o femeie care mi-a dat o foaie pe care erau scrise lucruri pe care nu păream că pot să le înțeleg. Am plecat de acolo năucă și pe drumul spre medic am auzit că o prietenă tocmai ce intrase în travaliu și am fost fericită și apoi, după ce am ajuns, nu înțelegeam nimic în continuare și l-am tot întrebat, dar ce înseamnă fiecare lucru de acolo, fiecare literă și fiecare cifră, și nu m-am oprit până nu m-a felicitat de parcă făcusem ceva bine.

Îmi amintesc mirosul sălii de chimio și privirile oamenilor de acolo, îmi amintesc orele alea lungi în care aș fi vrut să vorbesc cu oricine și de fapt nu puteam vorbi cu nimeni, îmi amintesc prima mea ședință în care făceam des pauze ca să nu intru în vreun șoc și când lacrimile mi se rostogoleau imense pe față în timp ce simțeam lichidul ăla rece și portocaliu urcându-mi pe mână și am știut că nu mai am cum să dau înapoi. Îmi amintesc senzația pe care am avut-o atunci când m-au chemat să încep cu cinci zile mai devreme și eu știam că mai am timp și nu am mai avut și am fost ușurată, căci cinci zile în plus nu m-ar fi ajutat să fiu mai pregătită.

Îmi amintesc, spre finalul tratamentului meu, un dialog între o asistentă căreia nu i-am mulțumit niciodată destul și o fată care venise la ce păreau să fie primele analize. Cum să îți fie frică de un ac? Scumpa mea, păi ce o să fie când o să naști, atunci? Și în secunda aia am văzut cum poți să îi spui unui om că asta o să treacă și că o să fie viață și după toată povestea asta.

Cât despre mine, a fost viață și atunci și iată că e viață și după, încă nu m-am lămurit cum este ea.

(Aceasta este o serie de însemnări din categoria “Dear diary…” despre experiența cancerului de sân.

Aceasta este o încercare de a normaliza un diagnostic care e, pe cât de frecvent, pe atât de nevorbit.

Acesta este sfatul meu să te palpezi, să îți faci o ecografie sau o mamografie și să îți vezi de viață, orice ai afla.)