Am o jachetă military despre care cred că am mai scris pe undeva, genul acela de haină kaki pe care cei mai mulți prieteni ai mei o consideră odioasă, dar care mie îmi place foarte tare, cu buzunarele ei multe și culoarea incertă. Ei, cum ziceam, mie îmi place foarte mult să o port și haina asta a devenit cu timpul uniforma mea preferată la protestele de toamnă (pentru că are multe buzunare în care îmi pot pune lucrurile și pentru că nu îmi place să mă duc la protest cu o poșetă după mine). Dar de-abia acum mi-am dat seama că îmi amintește de încă o chestie – de felul în care purtam, cu spatele în față, când eram mică, o cămașă de-a tatei într-o nuanță apropiată, în vreme ce operam păpuși, la lumina veiozei, pentru că eram medic militar. Of course I was.
Toată povestea asta se datora unei intoxicații cu MASH, serialul care mi-a marcat perioada aia din viață pentru că avea de toate – curaj, umor și, mai ales, ironie la adresa unui război despre care nu înțelegeam mare lucru la acea vreme. Evident, îl avea și pe Alan Alda, de care am rămas profund atașată până în ziua de azi (pentru cine nu i-a descoperit cartea, Never Have Your Dog Stuffed, trebuie să zic că e una dintre cele mai mișto cărți de memorii pe care le-am citit, și nu doar dintre cele ale celebrităților).
Și fix povestea asta mi-a venit în minte când am văzut că podiumurile de la New York au fost pline (dar pline!) de ținute kaki sau maro sau cu multe buzunare sau din materiale rigide, toate într-o zonă mai mult sau mai puțin utilitară, trimițând gândul către uniforme.
Și am început să mă gândesc la motivele pentru care designerii au propus astfel de haine (mai cu seamă pentru primăvară, când te-ai aștepta mai degrabă la flori. I know, groundbreaking!) și la noțiunea aceea desuetă că moda ar fi un semnal pentru ceea ce se întâmplă în societate (nu știu în ce măsură mai e de actualitate povestea asta). Uitându-te la ele, vezi că cele mai multe dintre haine au păstrat doar un aer vag din inspirația asta militară, care e, totuși, destul de pregnant încât să te întrebi ce-i cu ele.
Gabriela Hearst – New York Fashion Week – primavara/vara 2017
Tibi – New York Fashion Week – primavara/vara 2017
De ce are nevoie femeia îmbrăcată de Gabriela Hearst de un trenci atât de strict? Și ce face domnișoara îmbrăcată de Amy Smilovic, de la Tibi, cu salopeta aceea? Unde se duce fata aia echipată de Alexander Wang cu o pereche de pantaloni cargo și cu un micro-sutien (care, și el, va deveni un trend)?
Alexander Wang – New York Fashion Week – primavara/vara 2017
Și, într-o lume în care fashion statement-urile sunt judecate ca fiind declarații politice în toată regula (cum au fost dread-urile propuse de Guido Palau în show-ul lui Marc Jacobs), ce vor să ne spună designerii cu aceste haine? Ar trebui să luăm declarațiile lor de „război“ în serios? Și, dacă le-am lua astfel, ce ar însemna asta? Ne pregătim pentru o raționalizare a hainelor datorată vreunui conflict? Sau, pur și simplu, ne pregătim să integrăm în garderobele noastre un trend care, cel puțin pe hârtie, sună mai periculos decât aproprierea aia culturală despre care tot vorbim?
Foto: Vogue Runway
Colaj: A Question