on people

Jane Long & Foto Splendid Acsinte

Zilele trecute vedeam pe net o serie de imagini surprinse de Costică Acsinte, un fotograf din Slobozia, la începutul veacului trecut. Poate ai mai auzit de ele, căci de când au fost descoperite a început un proces îndelungat și chinuitor de transformare a plăcilor lui Acsinte în imagini digitale. Numai că acum le vedeam prelucrate în imagini noi, suprarealiste, de o artistă din Brisbane, Australia. Așa că nu am pierdut vremea, am căutat-o pe Jane Long și i-am pus câteva întrebări, pentru că mi s-a părut interesantă întâlnirea asta dintre doi oameni care trăiesc în vremuri și locuri diferite.

Când ai devenit interesată de fotografie și de manipularea imaginilor?
Manipularea și prelucrarea m-au interesat dinainte de a mă apuca de fotografie. Deși în primele mele lucrări (de prin 1994) am folosit imagini pe care le făcusem eu, pentru mulți ani după aceea am folosit imagini din bănci. În cele din urmă m-am frustrat pentru că îmi doream să am mai mult control asupra imaginilor, îmi doream ca lumina să cadă într-un anumit fel, voiam niște unghiuri și voiam să am drepturi pe imagini. Așa că am început să fac și fotografii. Chiar și așa a trecut ceva timp până să îmi placă. Cel mai tare îmi place fotografia dacă pot să mă joc puțin în Photoshop cu ea.

janelong3

Ți-am văzut seria Self Preservation și mi s-a părut tristă și intimă și foarte emoționantă. Cum de ai decis să faci aceste imagini? Ce te-a inspirat?
Făcusem deja o fotografie cu fiul meu învelit în folie de plastic în ploaie (săracul copil, a fost foarte cooperant) și mi-a plăcut foarte tare ce a ieșit, așa că am vrut să duc lucrurile un pic mai departe. Imediat ce m-am apucat de treabă mi-a fost clar că va fi o serie de autoportrete, așa că am regândit conceptul și l-am re-fotografiat, cu mine în plastic, într-un frigider. Ședința foto a fost foarte amuzantă, dar acum aș recomanda tuturor să facă găuri în folie dacă au de gând să încerce asta acasă.

Colecția asta vorbește despre un anumit moment din viața ta? Dacă nu e un subiect prea delicat, ai vrea să îmi povestești?
Să știi că nu mă simțeam ok să vorbesc despre seria asta când am făcut-o publică. A fost o perioadă neagră, în care am pierdut niște membri ai familiei și când nu m-am putut motiva să fac altceva. Așa că seria vorbește despre sentimentul acela de a încerca să te aduni, să te ții laolaltă, să conservi niște lucruri la care ții.

janelong4

Pentru seria Dancing with Costică, ai menționat la un moment dat că ai fost inspirată de fotografiile lui Maggie Taylor. Poți să îmi zici mai multe despre asta?
Lucram deja la a cincea sau la a șasea imagine din seria cu Costică atunci când cineva mi-a arătat lucrările lui Maggie Taylor. Imediat mi-am dat seama de ce ar fi crezut cineva că voi rezona cu munca ei. Are o abordare atât de delicată față de subiecții ei, dar lucrările ei sunt în același timp atât de bogate în texturi și de solide din punct de vedere tehnic. Cred că e genială!

Știu că seria Dancing with Costică a născut ceve feedback negativ, dar mie mi-a părut că ceea ce ai făcut este rezultatul unei colaborări ciudate care, iată, trece peste timp și spațiu. Sunt curioasă în ce fel te-ai gândit la Costică Acsinte în timp ce lucrai la imagini.
Oh, m-am îngrijorat de foarte multe ori. Mă gândeam că lui Costică nu i-ar fi plăcut ce am făcut, dar, pe de altă parte, când mă gândesc la imaginile pe care le fac eu și la ce se va întâmpla cu ele când eu nu o să mai fiu, cred că mi-ar plăcea ca cineva să lucreze pe ele. Atâta timp cât lucrează bine! Cred că asta m-a preocupat – ca munca să fie îndeajuns de bună încât să îi facă dreptate.

janelong6

Cum crezi că priveau fotografia oamenii din portretele lui Costică?
Clar, într-un mod foarte diferit față de cel în care ne raportăm azi la fotografie. Sunt, pe de o parte, lucrurile evidente, cum ar fi cel că trebuiau să stea nemișcați vreme mai lungă, și de aici rezultă și expresiile lor ciudate. Dar o fotografie era o ocazie foarte serioasă pe atunci. Într-un fel, asta m-a inspirat. Oamenii aceia erau serioși și aproape posomorâți în acele imagini, dar asta nu înseamnă că nu râdeau, că nu iubeau… Mie așa îmi place să mă gândesc la ei.

Ai colaborat cu Cezar Mario Popescu, cel care a recuperat arhiva Costică Acsinte?
L-am abordat pe Cezar ca să fiu sigură că e de acord cu ceea ce aveam de gând să fac (dincolo de faptul că imaginile erau bunuri publice, dar am vrut să fiu sigură), iar când am început să vând printuri, el a fost extrem de generos și mi-a permis accesul la imagini la rezoluție mai bună. M-a susținut și mi-a promovat munca. Și, cumva, dacă cuiva nu i-ar fi convenit ceea ce făceam eu, ar fi trebuit să fie acest om, care și-a petrecut tot timpul liber în arhivă. Dar el a fost foarte ok și asta mi-a dat cumva încredere să ignor feedback-ul negativ. Și, cum reacțiile bune sunt mai multe decât cele rele, sunt recunoscătoare pentru ele.

Foto: Jane Long și Arhiva Costică Acsinte