on interests

Faci parte din generația aia pentru care scrie Lena Dunham?

Leave a comment

Am văzut sezonul patru din Girls și am citit Not That Kind of Girl în aceeași săpămână. Sunt intoxicată, deci ai putea foarte bine să mă ignori.

Aseară, pe când moțăiam pe canapea la episodul al nouălea din cel mai recent sezon al serialului HBO, mi-am amintit de fraza aia care a prins peste tot, pe care o spune Hannah la începutul seriei. Cum că s-ar putea să fie vocea generației ei. Sau, mă rog, o voce. Și, cum am citit și Not That Kind of Girl cu câteva zile în urmă (cartea a apărut în limba română la editura Publica, în colecția Narator), am stat o vreme să mă gândesc la fraza asta. Vocea cărei generații este Lena Dunham? Și ce are de spus cartea ei despre această generație?

Ca să nu-mi uit scopul, trebuie să îți spun că Nu genul ăla de fată este o carte tare simpatică. Adică ai să o citești, să o înjuri și să te amuzi citind-o, fără să o lași totuși din mână, tocmai pentru că Lena are darul ăsta (și la TV, și în scris) de a spune foarte multe fără să arate, de fapt, mare lucru. Așa că ai să rămâi cu senzația că deții, cumva, prea multe informații despre subiect, fără să fi ajuns să te saturi, totuși, de el. Sau măcar să îl înțelegi.

Divizată în capitole care tratează, practic, toate subiectele preferate ale oricărei fete de douăzeci și ceva de ani (sau ale unei reviste glossy), cartea vorbește despre imagine de sine, despre prietenie, despre sex… și despre o mulțime de alte lucruri pe lângă. În vreme ce unele capitole sunt scrise cu meșteșug și umor (mie mi-a plăcut cât de frust își descrie primele experiențe sexuale, tocmai pentru că fac parte dintr-o generație care nu a avut o voce – „prima oară când mi-am dat seama că există și altcineva în afară de mine”), altele nu au același ritm – jurnalul dubios al eforturilor ei de a mânca sănătos este doar o listă și nimic mai mult.

Doar că, în ansamblu, colecția asta de eseuri foarte personale ale unei fete privilegiate și deștepte spune mai multe decât te-ai aștepta lecturând pur și simplu cartea. Lena a reușit să mă facă să simt o urmă de regret pentru că nu mai am cum să fiu parte din această generație dezinhibată și informată. Și să îmi pară rău că singurele voci mainstream la îndemâna celor din generația mea au fost cele un pic nerealiste (dar cu meritele lor, s-o spun drept) ale eroinelor din Sex and The City. Am rămas cu impresia că Lena Dunham scrie pentru o generație mai bună, care nu are atâtea dubii privind propria fericire și care are mai mult curaj în a o căuta. Care nu se mai întreabă dacă e suficient de bună, ci are încredere că este. Și care o să vină și o să ne dea nouă, celor cu zece ani mai vârstnici și mult mai lași, peste degete când o să vină vorba de joburi sau de viziuni revoluționare asupra lucrurilor care contează. Deci, faci parte din generația asta?

Leave a Reply

Your email address will not be published.