The Big C

Despre cum arătăm

Mi-am făcut poza asta la 9 zile de la mastectomia mea, anul trecut. E mai bine de un an de atunci și o cred în continuare una dintre cele mai reușite din perioada tratamentului meu. Nu țin minte dacă mă simțeam bine (cu siguranță mă simțeam suficient de bine încât să îmi improvizez un shooting cu telefonul pe timer), ce îmi amintesc e că aveam speranță – două etape ale procesului prin care treceam se încheiaseră și, după îmbujorarea din obraji, aveam ceva substanțe în sistem cât să nu mă descurajez prea ușor.

Am știut de când am făcut-o (și am făcut multe poze, documentându-mi experiența cum m-am priceput mai bine) că avea să fie publică la un moment dat. Doar că nu știam când. Pentru că, evident, mi-am pozat branulele, vânătăile, paloarea (am o însemnare într-unul din carnetele pe care le tot mâzgălesc care spune doar, la un moment dat, după a doua ședință de chimioterapie, “Am devenit galbenă.”), cam tot ce se poate. Ei bine, nu știam când pentru că acesta nu e genul de selfie care se vede pe net. De fapt, se vede atât de rar încât mi-aș fi dorit să văd mai multe în tot timpul ăsta și pot să zic sincer că, într-un sens, m-a salvat să privesc fotografiile postate de Shannen Doherty (da, Brenda din BH 90210) și Ericka Hart pe Instagram. În feluri diferite. O urmăream pe Brenda pentru că era cu câțiva pași înaintea mea într-o terapie similară și vedeam la ce ar trebui să mă aștept în curând, iar pe Ericka, pentru că felul în care și-a expus corpul după dubla ei mastectomie mi-a dat impresia că e ok să nu îmi urăsc eu corpul.

Deci trebuie să fi fost în capul meu, în momentul în care mi-am făcut această poză, un fel de conștiință a faptului că ea trebuie să fie acolo, cu celelalte (nu obișnuiam să îmi fac selfie-uri până la diagnostic, but I guess it is true what they say, this shit makes you strong). E o fotografie la care, uitându-mă, nu văd durere sau rușine, ci în care mă văd pe mine, nu în cel mai clasic flatant mod, dar totuși într-unul care mă face să mă simt ok. Eu sunt (am fost) și așa.

Decizia de a o face publică, însă, nu a fost așa de simplă. A venit treptat – cu dățile în care am văzut că oamenii ca mine se văd doar ca avertismente pe pachetele de țigări (încă o dată, o nuanță de pedeapsă, fix ultima chestie de care are nevoie o persoană aflată în tratament, chit că nu a renunțat la fumat) și cu dățile în care am fost inclusă în grupuri pe Facebook care strâng donații pentru alți pacienți. Sunt foarte puține ocaziile în care vezi în alte contexte oameni care trec printr-un tratament pentru cancer.

Și dacă se văd, așa cum m-am văzut și eu mai des decât înainte, e cu un întreg arsenal care să ne facă prezentabili, cu o aparență suficient de normală, digerabilă pentru restul lumii. Lucrul acesta e mai cu seamă valabil pentru femei, dar nu numai. Dar am văzut, în salon, în spitale, în clinici, efortul de a camufla paloarea prin farduri care nu aderă la pielea deshidratată de substanțe, aproape casantă. Am văzut grija și presiunea de a purta peruci cât mai reușite, din păr natural pentru cele care și le permit, din plastic pentru celelalte, încă un fel în care se simt inegalitățile chiar și acolo unde toți suntem egali. Am văzut efortul de a tatua sprâncene acolo unde nu mai erau deloc. Și evident că m-am întrebat de ce ar trebui să mai depunem și acest efort, după toate celelalte. Dar e simplu – pentru că astfel de imagini nu se văd. Și trebuie să fie un motiv pentru asta.

De la un timp mi-a devenit foarte clar, deci, că această poză care mă înfățișează nu at my worst, dar cu siguranță într-un moment pe care nu aș vrea să îl retrăiesc, trebuia să fie văzută de mai mulți. Fie și pentru că alte femei ca mine ar putea să găsească un oarecare confort văzând-o. Până să o postez, totuși (și să fac această lungă odă a selfie-ului at all costs) am avut discuții, m-am supărat, m-am gândit și m-am răzgândit. Mi s-a spus că o să șochez, că nu am motive să mă mai întorc acolo, că ar trebui să postez, dacă țin cu tot dinadinsul, și o fotografie de acum, pe principiul înainte și după, ca și cum experiența asta ar fi fost vreun soi de makeover, ca să le dau oamenilor speranță. Mi s-a reamintit că voi fi pentru totdeauna identificată cu o persoană care trăiește cu cancer și cât de tare nu îmi convine asta.

Am stat în ultimele zile să rumeg toate aceste argumente, care sunt, e drept, foarte bune. Dar irelevante.

Nu vreau să șochez – în sensul că nu cred că ar trebui să fie un șoc pentru nimeni faptul că există oameni care fac cancer (suntem 1 din 8 femei în România doar cele cu cancer de sân, 1 din 6 este estimarea mai realistă, pentru că nu avem program de screening și nu există o evidență a întregii populații, 1 din 4 este estimarea pentru viitorul apropiat pentru femeile care trăiesc vieți relativ prospere în orașe aglomerate și poluate). Nu cred că ar trebui să fie un șoc faptul că acești oameni nu sunt invizibili. Și nu cred că oamenii care trec prin asta ar trebui să fie jenați vreo secundă de aspectul lor, on top of everything else. Nu cred că femeile ca mine ar trebui să fie îngrijorate că nu sunt drăguțe vreodată, cu atât mai puțin în aceste circumstanțe. Și spun asta ca cineva care a fost acolo și care s-a surprins gândindu-se astfel în mai multe rânduri.

Nu cred nici că e o imagine care să nu dea speranță – această supoziție e falsă din start, pentru că, atâta vreme cât faci un tratament, speranță mai există. Nu ai murit. Dar ăsta e încă un fel în care funcționează mințile oamenilor obișnuiți să vadă cancerul drept exotic, îndepărtat, un lucru despre care nu se vorbește.

Cât despre a fi etichetat, identificat cu boala – asta e în afara oricărui control. Odată ce o ai (și nu decizi să ții pentru tine toată povestea, și știu persoane care nu au spus nici măcar familiei sau prietenilor apropiați), efectele secundare ale tratamentului îi vor face pe unii oameni să nu te privească atunci când sunt nevoiți să îți vorbească. Vei auzi mai multe prostii decât ar fi decent. Vei observa privirea străinilor când se prind că ăla nu e părul tău. Vei simți momentul acela, fix momentul în care s-au prins că ceva e off, că tricoul nu îți camuflează sânul lipsă, că ceva, indiferent că vorbești cu doamna de la Mega sau cu parteneri de afaceri, te-a dat de gol. Îmi place să cred că și pentru asta e folosită expresia “trăind cu cancer”. Pentru că implică, cu siguranță, și asta.

Ca atare, nici nu e rău să mă întorc acolo. Sunt locuri în care te afli la un moment dat, pe care nu le mai părăsești niciodată. Acesta este unul dintre ele.

(Aceasta este o serie de însemnări din categoria “Dear diary…” despre experiența cancerului de sân.

Aceasta este o încercare de a normaliza un diagnostic care e, pe cât de frecvent, pe atât de nevorbit.

Acesta este sfatul meu să te palpezi, să îți faci o ecografie sau o mamografie și să îți vezi de viață, orice ai afla.)