The Big C

Despre cancer ca metaforă

Faptul că am scris din nou despre cancer mi-a readus în atenție un anumit tip de reacție instinctivă, un pic deznădăjduită, un pic încurajatoare, cu care cred că s-a confruntat fiecare pacient sau supraviețuitor sau cum vreți să ne spuneți. Persoană care trăiește cu cancer. (Am de gând să folosesc des cuvântul ăsta, ca să ne obișnuim toți cu el în sensul lui cel mai propriu.)

Așadar, aș vrea să vorbesc despre o fațetă a modului în care se raportează persoanele (unele) care nu trăiesc cu cancer la cele care da. Pentru că e un lucru care m-a deranjat în perioada de când am fost diagnosticată și până acum. Nu țin minte dacă este un lucru pe care îl făceam și eu înainte, sper să nu. Și anume: a folosi intens cancerul drept metaforă.

Mi-a sărit cel mai tare țandăra într-un moment în care pe Facebook se viralizase o postare cu multe fotografii care îl înfățișau pe Liviu Dragnea fumând. Foarte, dar foarte multe dintre share-uri conțineau o referință, un cancer pe ici-colo, fie ca o urare (ceea ce e crud, guys, chiar și pentru Liviu Dragnea), fie variante ale unei vorbe care îmi place mie mult, “cancerul societății”.

Problema cu vorbele astea, ca și cu multe alte lucruri în viața asta, este că, odată ce începi să le auzi, sunt peste tot. Ei, din momentul acela parcă mi s-au ascuțit urechile și au început să repereze peste tot astfel de vorbe. Care nu sunt de neînțeles. Adică știu, cancerul e răul cel mai mare care i se poate întâmpla unui om, e necunoscut și incurabil long term, deci e clar că poate fi utilizat în cele mai diverse contexte în care oamenii sunt terifiați sau înfuriați de ce-i mai rău. Dar, pe de altă parte, cei mai mulți dintre oameni nu îl folosesc aproape niciodată în sensul lui firesc. Sau poate îl folosesc, nu știu, dar nu în fața celui care chiar trăiește cu cancer.

Oamenii din jurul meu, de la mama la cele mai simpatice, outspoken și normale cunoștințe, nu s-au referit vreodată la boala mea drept cancer. Am auzit însă, prea des, eufemismul “probleme”. “Când ai avut tu probleme”, sau “de când ai probleme”, sau “pot să îi dau numărul tău de telefon să o sfătuiești, are aceeași problemă”.

M-a mâncat mult chestia asta, atât de mult încât am început să citesc despre fenomen – și despre încă unul, adiacent, despre care aș vrea să vorbesc mai mult la un moment dat, utilizarea expresiilor legate de război (“lupta cu cancerul”, “luptător”, “bombardamentul cu chimioterapie” și, preferata mea, “a pierdut lupta cu cancerul”) în fața persoanelor aflate în tratament.

Revenind, am început să citesc și, după studii și ceva psihologie, firește că am ajuns acolo unde trebuia, adică la eseul lui Susan Sontag, “Illness as Metaphor”. Mie îmi place mult femeia asta și îmi place și mai tare pentru că a scris lucrarea despre care zic aici într-o perioadă în care ea însăși era în tratament pentru cancer de sân, așa că am putut să empatizez și să știu din ce loc trebuie să fi venit gândurile alea brici pe care le-a pus pe hârtie for all of us to see.

Ei bine, Sontag (am mai scris aici despre un documentar care nu îi face dreptate) vorbește despre cum folosirea cuvintelor care desemnează boli grele – tuberculoza și cancerul, la vremea respectivă, mai târziu s-a ocupat și de SIDA în același sens – este dubioasă pentru pacienți și pune asupra lor o anumită vină, o presiune.

Ea arată foarte fain cum cuvintele care desemnează bolile astea au fost folosite ca metafore. S-a întâmplat asta pentru că vreme îndelungată nu au existat leacuri pentru aceste boli, dar și din “bune intenții”, din credința că un pacient care se confruntă cu o asemenea boală va fi demoralizat de cuvântul cel definitiv și punitiv. De la a revela diagnosticul mai degrabă familiei decât pacientului însuși (încă există cazuri), până la refuzul pacientului de a se identifica cu boala aceea (ceea ce se întâmplă, pentru că până la urmă cancerul este sinonim cu o moarte fără sens și nimeni nu vrea asta), s-a iscat o furtună de stereotipuri peste care ne e greu să trecem și azi în exprimarea unui fapt la fel de natural ca viața însăși. Mai e vorba și despre tipologia bolii, care e “perfidă” pentru că e invizibilă, lipsită de simptome, deseori descoperită întâmplător. Mai e și locul unde se instalează ea – având cancer de sân și fiind eu, I had it easy, deși multe femei pe care le știu au fost jenate de faptul că boala le-a afectat un organ perceput drept “sexual”, a cărui amputare ar știrbi din feminitate sau mai știu eu ce (voi dezvolta și acest capitol la un moment dat, tot ce pot să zic acum e Free the nipple!). Jena aceasta e incomparabilă, totuși, cu felul în care vorbesc despre boala lor cei care au, de exemplu, cancer de colon. Și mai e o latură aici, o asociere ce rezultă din aceeași necunoaștere a naturii bolii. Cea care asociază pacienții cu anumite caracteristici psihologice care ar fi condus la dezvoltarea bolii.

Pe principiul: ai această boală, al cărei nume îl folosim doar în contexte dubioase, deci trebuie că ești într-un anume fel. De obicei, felul ăla e reprimat, lipsit de pasiune. Ai ținut ascunsă o supărare, o dorință, ceva mai mare decât tine, care a găsit până la urmă această ieșire. De unde rezultă că boala ta e o manifestare a tuturor lucrurilor pe care nu le-ai trăit sau exprimat. De unde rezultă că ai făcut tu ceva ca să ai această boală al cărei nume nu îl vom pronunța decât atunci când vorbim despre cunoștințe suficient de îndepărtate, personaje publice sau de film sau, inevitabil, ca metaforă.

Mai concret, cu exemple. De fapt, cu un soi de discurs alcătuit din lucruri venite de la felurite persoane care au doar intenții bune. Și care ar suna astfel: “Îți transmit multă energie bună! Și nu uita, fii pozitivă! Totul este energie și, dacă te concentrezi, mintea ta e în stare să te vindece. Ești o luptătoare. Trebuie doar să crezi.”

Ei bine, cum aude un om care trăiește cu cancer aceste lucruri? Cum am auzit eu aceste lucruri: “te-ai îmbolnăvit pentru că nu ai avut (destulă) energie bună. Poate că nu ai avut timp pentru tine, poate că nu te-ai concentrat destul pe ce e important în viață. Cert e că ai dat-o în bară. Nu contează, ce e făcut e bun făcut, dar dacă o vei face acum ai șanse să scapi. Dacă nu o faci, nasol. E o luptă. Dacă pierzi lupta, nu ai luptat suficient. Nu ți-ai dorit destul victoria.” Și aș putea să continui mult mai mult decât ar fi decent să o fac.

Ce vreau să spun este că se vorbește foarte mult despre cancer – dar de cele mai multe ori se vorbește prost. Când cancerul este asociat cu lucruri care nu împart cu el decât răul și frica, pacienților le e mai greu. Când se vorbește despre el ca de un neajuns cauzat de un fel de a fi în lume sau de un stil de viață, pacienților le e mai greu. Și când încurajările iau forma unor stereotipuri pe care cultura în care trăim ni le-a imprimat tuturor, pacienților le e mai greu. Acestei paciente i-a fost mai greu.

Acestea fiind zise, închei cu încă o referință foarte fancy din istoria mea de absolventă de filosofie. E o vorbă care îmi place mult și care spune “cum să faci din cuvinte lucruri”. Se poate. De aceea mi-aș dori să facem din cuvintele astea mai puțin decât ceea ce sunt azi, să le lipsim de încărcătura metaforică, să le demitizăm și să le normalizăm, să le permitem să intre în vocabularul nostru într-un sens care e lipsit de rușine, pedeapsă, verdict.

Ca dovadă, și niște capturi din eseul lui Sontag, despre cum s-au făcut lucruri noi din cuvinte vechi.

(Aceasta este o serie de însemnări din categoria “Dear diary…” despre experiența cancerului de sân.

Aceasta este o încercare de a normaliza un diagnostic care e, pe cât de frecvent, pe atât de nevorbit.

Acesta este sfatul meu să te palpezi, să îți faci o ecografie sau o mamografie și să îți vezi de viață, orice ai afla.)