on fashion

De ce să vezi Manus x Machina?

Leave a comment

Am călătorit la New York recent, pentru o întâlnire specială cu Carolina Herrera, despre care am să povestesc curând, așa că fix la un lucru spus de doamna Herrera mă gândeam când am ajuns la Met să văd expoziția Manus X Machina. Sună cam așa „Fashion is for the eye, not for the head. Unless it’s a hat.“ Dincolo de faptul că citatul mi se pare foarte amuzant, găsesc că e și foarte potrivit când vorbim despre o expoziție de modă. E dubios când moda ajunge să se ia foarte în serios.

Costume Institute, după cum știi deja, organizează an de an câte o mare expoziție – iar anul acesta tema e, cum se vede și din numele ei, colaborarea dintre mână și mașină în moda de azi. Mai exact, distincția aia dintre ce înțelegem prin lucruri făcute de mână – couture, carevasăzică – și pret-a-porter-ul făcut cu mașini. Pe asta s-a concentrat curatorul Andrew Bolton când a pus în scenă această expoziție, făcută să ne demonstreze că uneori nu putem distinge între intervențiile făcute de mână și cele realizate tehnologic în hainele pe care le purtăm (sau le vedem, ca să fiu mai precisă).

broderie

Ideea show-ului, deci, e că mâna și mașina nu se exclud reciproc, că între mâini (petit mains, heh) și mașini există mereu o colaborare, și atunci când vorbim despre piese couture realizate cu zeci de ani în urmă, dar și când ne uităm la piese pret-a-porter de lux. Pe scurt, că modei îi place și îi convine să lucreze cu tehnologia, dar mai ales că utilizarea acesteia poate să genereze experimente cât se poate de interesante.

Expoziția e organizată în jurul meseriilor clasice, a acelor mostre de îndemânare care fac din anumite piese vestimentare niște mici minuni – broderia, florile artificiale, penele, marochinărie, pliseurile, dantela sunt toate puse într-o lumină bună, alături de construcții asemănătoare realizate cu diverse tehnologii al căror efect replică, într-un fel, dar și îmbunătățește mult munca manuală.

Sunt vreo 170 de ansambluri în expoziție, care se deschide, impresionant, cu o rochie de mireasă realizată de Karl Lagerfeld pentru Chanel Couture. Piesa este singura găzduită de un fel de dom construit din pânză în spațiul central al expoziției, în care răsună piesa lui Brian Eno „An Ending (Ascent)“. Cu o trenă de vreo șase metri al cărei model a fost inițial schițat de Lagerfeld însuși, după care a fost pixelat cu ajutorul computerului, printat și apoi brodat de mână, rochia asta făcută parcă pentru o mireasă renascentistă însărcinată e, simultan, și înălțătoare (îndemânarea de care a fost nevoie ca să fie realizată e foarte vizibilă), dar și ironică (pe bune, e o rochie care ocupă un spațiu ce seamănă izbitor de tare cu o catedrală, iar coloana sonoră are un iz liturgic, iar vizitatorii parcă stau să se închine la talentul lucrătoarelor din atelierele Chanel).

chanel-2014-2015

Apoi urmează, în câte o nișă cu aer de altar, fiecare meserie. E drăguț că Bolton a acordat spațiu și atenție caselor specializate care ajută la crearea unor piese fabuloase – ai acolo detalii despre Maison Lesage, despre dantelăresele de la Maison Sophie Hallette sau despre munca cu penele a celor de la Maison Lemariē. Și niște piese care îți cam taie răsuflarea.

Mie mi-a plăcut în mod deosebit rochia sardină făcută de Yves Saint Laurent în 1983. E de zis că întreaga secțiune stă sub un semn acvatic și că aproape toate piesele par făcute din solzi.

ysl-sardine

Apoi, m-a impresionat rochia plutitoare a lui Chalayan, Kaikoku, genul acela de obiect (că nu cred că îi pot zice neapărat haină) care încearcă, parcă, să contrazică ce zicea doamna Herrera mai sus. Dar Chalayan a stat dintotdeauna în altă ligă decât restul designerilor.

kaikoku-floating-dress-2011-2012

Și în secțiunea dedicată pliseurilor am stat să mă uit îndelung la cum a dezvoltat Mariano Fortuny tehnica, pe care mai apoi Mary McFadden a pus-o în practică cu mijloace mecanizate. Și m-am oprit încă și mai mult la farfuria zburătoare a lui Miyake. Pentru un fan Miyake cum sunt eu, a fost ca o sărbătoare să văd pliseurile lui desenate, extinse, dar și în forma mai familiară cu care eram obișnuită din fotografiile clasice de pe net.

miyake-94

Am mai stat ceva timp să mă gândesc la felul în care circulă inspirația privind o rochie din pene realizată de Yves Saint Laurent în anii ’70, alături de care era o altă rochie din pene, făcută de Iris van Herpen în 2013. Bine, construcția ei care include capete de pescăruși e mult mai sălbatică (și deloc purtabilă, dacă nu vrei să apari ca dintr-un coșmar). E de notat și că inovațiile lui van Herpen, de la 3D printing la folosirea feluriților polimeri, sunt împrăștiate peste tot și că e greu să nu observi că această designeriță tânără și relativ obscură împinge, singură, meseria mai departe în zilele noastre.

iris-van-herpen-13-14-ysl-69-70

Și tot la inspirație m-am gândit și când am văzut o rochie brodată Dior din anii ’50, care nu e cu nimic mai prejos de ținutele imaginate de Raf Simons pentru creațiile mai recente ale casei. Semn că totul se reciclează în modă, mai ales ideile.

dior

Deși mă așteptam la mai mult, expoziția e de văzut dacă ai drum în New York până la toamnă – e un exercițiu interesant despre continuitate și inovație, vorbește despre cum moda există și dincolo de trenduri, și, în cele din urmă, e fascinant să vezi că hainele sunt mereu făcute și gândite de oameni, chiar și atunci când sunt turnate în formă fără ca vreo mână să le fi atins vreodată.

Foto: A Question, Alan Cope pentru Met.

Leave a Reply

Your email address will not be published.