on issues

De ce nu îi convine lui Manolescu emanciparea femeilor?

Pe când eram în clasa a noua, dirigintele meu, profesor de română, cum s-ar zice, cu vocație, îmi remarcase limba ascuțită și îmi propusese să scriu câteva povești pe care să i le trimită prietenului său, Nicolae Manolescu. O somitate în ceea ce privea critica literară la vremea aia, vezi tu. La momentul acela de demult m-am gândit prima dată când am început să citesc mizeria ostilă pe care domnia sa a scris-o, ieri, în Adevărul, pe blog.

Uite despre ce este vorba. Domnul Manolescu se întreabă, pe parcusul unui text deosebit de misogin, cu tristețe și cu scuza că este „un om de modă veche, (…) la o vârstă care nu-mi mai îngăduie să mă schimb“, unde sunt femeile de altădată. El ia în calcul, în demersul acesta nostalgic, calități pe care le-a atribuit dintotdeauna feminității: „tandreţe, delicateţe, spirit de fineţe, gust, devotament, frumuseţe şi farmec“ și care se pot găsi, desigur, și printre bărbați; și în același timp condamnă din capul locului misoginismul, ca să știm o treabă.

Apoi începe să își expună propriul misoginism. În primul rând, intelectualul Manolescu mărturisește cum vizionarea unui serial aproape că îl face să își revizuiască părerea nu foarte favorabilă despre feminism pentru că, iată, serialul cu pricina îi arată că femeile (stupoare!) nu aveau drept de vot cu o sută de ani în urmă. Aproape, dar nu tocmai, pentru că, spune el, feminismul este „o mișcare care privește nenuanțat egalitatea sexelor, neținând cont de diferențele, totuși naturale, dintre ele.“ Stimabilul domn se referă probabil la niște nuanțe extrem de importante, care să îi facă neplăcută imaginea feminismului, pentru că, nu-i așa, în fața obținerii dreptului la vot, sau la avort, în fața pilulei contraceptive, în fața violenței domestice, a supunerii religioase a femeii în fața bărbatului, a traficului de femei, a căsătoriilor aranjate șamd, căci nici nu mai știu unde să mă opresc; nuanțele, diferențele acelea subtile primează. Și atunci nuanțele alea ne fac să avem o părere nefavorabilă.

El ne declară, ca să ne fie limpede, că le reproșează feministelor politizarea problemei egalității, pe care nu o explică în nici un fel, dar aduce în discuție o întâmplare care l-a făcut să se gândească adânc la problema feminității azi. Întâmplarea cu pricina nu îmi este foarte clară, descrierea ei fiind sumară și inexactă, dar rezultă de acolo că o femeie îi era ostilă lui Andrei Pleșu.

(Între timp am citit și relatarea lui Pleșu, ca să mă lămuresc. Într-adevăr, o femeie a fost neplăcută față de domnul Andrei Pleșu.)

Dar, de aici, conchide domnul Manolescu, comportamentul dușmănos, bărbătos al femeii e din ce în ce mai răspândit. Femeile „se comportă în ultima vreme în acest mod lipsit de cea mai elementară feminitate“. Pentru domnul Manolescu, niște femei care nu tac „vociferează dizgrațios cu ocazia unor manifestații publice.“ Uneori blesteamă ca niște mahalagioaice, alteori fac gesturi obscene, cel mai des își pun poalele în cap, fără să mai păstreze vreo urmă din grația atât de fundamentală ființei feminine.

Femeile acestea (care suntem noi toate, să nu uităm asta) se comportă, în ochii dânsului, într-o manieră complet nefeminină – una care poate să fie rodul bătăliilor feministe (firește!) și care ar fi dat leșinuri bunicilor noastre crescute la pension, în spiritul supunerii, răbdării nesfârșite și tăcerii infinite.

Și se întreabă, în cele din urmă, distinsul domn, dacă aici ne-a adus, pe noi toate, emanciparea. Ei bine, nu, domnule Manolescu! Emanciparea asta, câtă a dat peste noi până în ziua de azi, aproape dacă ne asigură șanse egale (și asta dacă avem, mai întâi, norocul să avem acces la educație și să trăim într-un oraș cât de cât dezvoltat). Și, în condițiile în care a fi femeie în România tot nu e simplu, de la faptul că nu poți merge fără frică pe stradă la faptul că violența domestică este în floare sau la cel că statul nu ne asigură sănătatea reproducerii și câte și mai câte (vă mai amintiți ce s-a întâmplat la Vaslui?), domnul Manolescu ne spune cum am schimbat gentilețea și farmecul pe libertate și egalitate, dovedind că habar nu are despre ce vorbește.

Suntem mai blânde decât ar trebui să fim, domnule Manolescu. Mai neștiutoare, mai supuse, și luptele noastre „bărbătești“, cel puțin aici, la noi, nici nu au început. Nu suntem femeile din romane de început de secol XX, dar ăsta e ultimul lucru care ne lipsește.