Bine că s-a terminat cu Fashion Week-urile și ne putem întoarce la ale noastre. Parisul a fost, cum se întâmplă de obicei, mai animat decât celelalte săptămâni de aiurea, poate și pentru că numerele sunt, pur și simplu, mai mari, iar concentrația de nume celebre este mai densă.

Parisul nu a venit neapărat cu noutăți uluitoare. Probabil că cea mai notabilă a fost numirea lui Demna Gvasalia, din colectivul Vetements, în postul cheie de la Balenciaga – dar vom mai aștepta un pic să vedem rezultatele. Asta din seria veștilor bune. Din cea a celor mai dubioase – designerii Valentino au ales o sursă de inspirație mult bătută – Africa cea primitivă -, într-un show cu prea puține modele de culoare, ridicând din nou problema aproprierii culturale în modă, unde prea puțini designeri gândesc în termeni politically correct. Nu că ar trebui neapărat să o facă, dar uneori nu strică măcar o umbră de decență.

Revenind, am ales 15 ținute care mi-au făcut inima să bată mai tare. Prima (mai sus, pe fundalul Furtunii perfecte a lui Turner) e, cum se mai întâmplă, de la Comme des Garcons, un brand care se încăpățânează să rămână relevant vorbind altă limbă decât cea a comerțului cu poșete și parfumuri. De aici și emoția, de aici și spectacolul. Pentru că Rei Kawakubo nu vorbește cu oamenii prin haine, ci mai ales prin idei și emoții. Bine, nici construcțiile impresionante nu strică.

La Louis Vuitton, Nicolas Ghesquiere pare să fi primit, în cele din urmă, dezlegare să fie el însuși, carevasăzică, să fie extrem de creativ și de experimental, să amestece influențele boho și aerul texan cu materiale tehnologice și cu imaginea unui viitor așa cum îmi închipui că îl visau oamenii cu decenii în urmă. A rezultat o colecție despre care pot să pun pariu că va influența sănătos următoarele sezoane.

Ca de obicei, Dries Van Noten a arătat ce știe el să facă mai bine – să mixeze texturi somptuoase în culori tari – pe care le-a condensat în siluete retro absolut fermecătoare. Dacă la alții simt mereu nevoie de noutate, la Dries mă fascinează reluarea, din nou și din nou, a acelorași teme. E și asta o artă, și Dries o aduce foarte aproape de perfecțiune.

Tot ca de obicei, colecția Stellei McCartney a arătat că fata asta chiar știe ce își doresc femeile să poarte. Hainele ei – grafice și fluide – sunt mai mult decât frumoase sau purtabile. Vorbesc discret despre prezent, despre confort și despre noutatea suficient de temperată încât să fie digerabilă. Pardon, dezirabilă.

La Dior, Raf Simons a apelat la aceeași feminitate gingașă care i-a devenit emblemă. Nu a fost nici pe departe cea mai bună colecție a sa și se prea poate ca direcția în care a luat-o să se dovedească, la un moment dat, greșită. Până una alta, a reușit, oricum, să transmită o delicatețe venită din trecut în niște haine care sunt, iată, moderne. Merge și așa.

Chalayan nu și-a dezmințit reputația de conceptual – ce ar fi unul dintre show-urile sale fără o instalație sau un performance? De data asta designerul cipriot a dezintegrat haine în apă – ceea ce poate să fie spectaculos, dar, în fapt, nu face altceva decât să distragă atenția de la haine – care au fost frumoase, fragile, teribil de feminine.

Miu Miu a închis seria prezentărilor (și o lună întreagă plină de haine) și Miuccia Prada a știut să o facă în stil. Desigur, în stilul unei femei care poartă ceva prea multe plase, dar ce mai contează asta când suntem, toate, la un moment dat, acea femeie?

Când am văzut colecția Yohji Yamamoto m-am topit toată – nu pentru că mi-aș fi dorit neapărat să port vreuna dintre complicatele creații ale japonezului, ci pentru că a fost genul de colecție care vine la pachet cu întregul concept al unui anumit tip de femeie, de data asta o neînfricată preoteasă a viitorului care poartă pe sine și cu sine clișee din trecut (corsete, crinoline) ce par să se scuture de pe ea în orice clipă.

La Sacai, Chitose Abe și-a continuat turul de forță pe care l-a alergat în ultimele sezoane cu o serie de haine complicat construite, dar care au aparența unei funcționalități teribil de atrăgătoare.

Nu știu din ce motive nu pierd nici o colecție Rochas – hainele sunt, în general, îndepărtate de ideea mea de feminitate contemporană, dar de data asta au avut un aer jucăuș și un pic stângaci care m-a cucerit. Și care m-a făcut să mă gândesc la picturile senzuale și tulburătoare ale Georgiei O’Keefe.

S-a tot discutat despre show-ul Rick Owens – designerul a pus o parte dintre modele să poarte alte modele în spate generând tot soiul de dezbateri despre plagiat sau, când lumea nu a luat-o prea tare pe câmpii, despre forța feminității. Hainele s-au pierdut un pic în tot zgomotul ăsta, dar tocmai aici era cheia, căci Owens se îndepărtează în cele din urmă de estetica aceea care a cucerit până și clubberii din România, și era vremea ca epoca aia să se încheie.

JW Anderson a propus, pentru Loewe, teme pe care le-a mai bătut – de data asta au trimis la anii 80, pe care i-a disecat și în colecțiile proprii, și, evident, la obiectele de marochinărie care constituie vânzările casei. A făcut-o inteligent și seducător.

Ce ar fi Kenzo fără un pic de kitsch? Mai ales că lucrurile nu au fost prea jucăușe sezonul acesta? Culorile și grafismele au toate șansele să devină vedete de street style sau de social media în sine și, până la urmă, în vremurile noastre asta e tot ce contează.

Jaquemus își face loc, încet-încet, în galeria designerilor care își croiesc singuri drum, fără să țină cont de tendințe sau de cerințele pieței, croindu-și cu mâna lui o nișă; și ce nișă conceptuală și discret desenată pare să răsară!

În cele din urmă, Phoebe Philo pare să își fi înfrânat un pic creativitatea în ultimele sezoane, după ce a dominat săptămânile modei ani la rând. Pentru ea, pare să fie o vreme a maturizării artistice. Pentru clientele Celine, multe și fidele, o vreme a descoperirii unor siluete noi, nu neapărat revoluționare, dar atât de feminine în lejeritatea și eficiența lor.

Foto: Vogue Runway.