on interests

Ce film obscur să vezi? Grandma

Leave a comment

Bunica mea nu a fost deloc ca Elle, poeta feministă cu gură mare pe care o întruchipează superb Lily Tomlin în Grandma, filmul lui Paul Weitz despre avort care a făcut niște valuri la Sundance, dar nu a reușit să obțină mai mult decât o nominalizare la Globurile de Aur.

Bunica mea a fost o femeie simplă, care nu avea în casă primele ediții ale cărților lui Simone de Beauvoir sau Betty Friedan și care a purtat un batic toată viața ei, deși uneori, când se pieptăna, vedeam că are ascunse sub batic două cozi groase și împletite de păr alb de care trebuie să fi fost tare mândră, de vreme ce le îngrijea atât de bine, mai ales că nu i le vedea nimeni. Pe șleau, deși o fi avut, la viața ei, parte de vreun avort, nu pot să îmi imaginez că ar fi fost persoana la care m-aș fi dus dacă aș fi avut nevoie de un avort în adolescență și mi-ar fi lipsit cei 600 de dolari ca să îmi duc planul la îndeplinire.

Acesta este, foarte pe scurt, subiectul filmului lui Weitz. Elle, a cărei iubire de o viață a murit cu un an și ceva în urmă, deschide filmul avertizându-ne de potențialul ei uriaș de a fi nesuferită atunci când îi dă papucii noii ei iubite, o mult mai tânără femeie alături de care a petrecut patru luni și căreia îi spune: „you were a footnote“. Replica asta dramatică m-a făcut să îmi ciulesc urechile și să îmi cresc, dintr-odată, așteptările de la ceea ce ar fi putut să fie o comedie despre avort în stilul și spiritul Obvious Child. Rămasă singură, Elle e vizitată de nepoata ei, Sage (Julia Garner), care și-a programat un avort pe după-amiază, fără să aibă banii pentru asta și fără să îi fi cerut ajutorul mamei ei.

De aici începe ceea ce s-ar putea numi un tandru road-movie feminist în care le vedem pe cele două încercând, pe parcursul unei zile, să facă rost de suma care e necesară pentru un avort în Statele Unite în ziua de azi. Ce e simpatic e că road-trip-ul pe care îl fac ele se întâmplă în mașina pe care Lily Tomlin și-a cumpărat-o în 1975 cu 1500 de dolari. Dar ce e senzațional e că, pe parcursul acestui drum și al acestei zile, aflăm o poveste emoționantă despre femei din generații felurite, despre vârstă, regrete și alegeri. Și despre bunici care înjură, fumează iarbă, se iau la bătaie, fac sex și nu se feresc să spună ce gândesc. Care trăiesc, deci, propriile lor vieți. Ăsta în sine este un lucru extrem de rar la cinema.

static1.squarespace.com

Ce e încă și mai rar este să vezi un film despre avort care pornește de la alte premise decât cele mai multe filme care pomenesc, abia accidental și cu consecințe dubioase, despre o astfel de opțiune nu doar legală, dar uneori atât de necesară în viața unei femei. Nimeni nu o împinge pe Sage către un avort, alegerea este a ei tot timpul, iar toate femeile cu care bunica ei o face să se intersecteze pe parcursul călătoriei lor iau de bună și firească opțiunea asta. Și m-a înduioșat lucrul acesta pentru că, chiar dacă trăim într-o țară în care posibilitatea ca avortul să fie din nou restricționat e minimă, după miile de victime din comunism, subiectul avortului e încă tratat în șoaptă și e asociat cu o rușine nemeritată. E ciudat și reconfortant să vezi, pe un ecran, o mulțime de femei care vorbesc cu voce tare, dar fără să urle, despre avort.

Cea care urlă, în anumite momente și pe alte teme, este Tomlin, al cărei geniu (nu, nu exagerez) se manifestă aici cu o forță incredibilă, care face de rușine întreaga Academie Americană care nici măcar nu i-a acordat o nominalizare. Dacă reușești să privești dincolo de ea, mai ales în rolul acesta care a fost creat anume ca să-i vină mănușă, ai să vezi cât de onorabil își face treaba întreaga distribuție: Marcia Gay Harden în rolul fiicei lui Elle și al mamei lui Sage, Judy; Laverne Cox drept Deathy, o tattoo artist cu mână ușoară și un suflet mare; Judy Greer jucând-o pe Olivia, iubita tânără și părăsită; și mai ales Sam Elliott în rolul lui Karl, acum un patriarh biblic, dar în tinerețe, pentru scurtă vreme, soțul lui Elle în vremea în care ei îi plăceau tot femeile, dar nu se plăcea pe sine.

Toți reușesc să facă din povestea asta unul dintre cele mai faine filme pe care le-am văzut în ultima vreme, și nu vorbesc aici de unul dintre cele mai bune filme feministe sau filme despre femei sau filme despre avort. Este un film pur și simplu bun, cald și natural. E un film despre femei și feminism, despre alegeri grele și despre sisterhood (trebuie să găsim un cuvânt pentru asta) care tratează toate aceste teme cu un umor blând și cu o ironie deșteaptă. Și, chiar dacă bunica mea nu a fost nici o clipă ca Elle și sunt perfect mulțumită cu felul în care a fost ea, tot m-am întrebat cum aș fi crescut dacă aș fi avut o astfel de Grandma.

Ce film obscur să vezi este, deocamdată, începutul unei serii pe care sper să o continui despre filmele care nu au primit recunoașterea pe care eu cred că o merită. Prima parte, despre Love & Mercy, aici.

Leave a Reply

Your email address will not be published.