on fashion

Ce caută Vogue la muzeu?

Am ajuns săptămâna trecută la Londra pentru foarte scurtă vreme, iar dintre toate lucrurile pe care puteam să le văd, am ales Vogue 100: A Century of Style, expoziția de la National Portrait Gallery dedicată unui secol de existență a ediției britanice a revistei. M-am dus, foarte dramatic, cu inima strânsă – pe cât de mult iubesc revistele (cu mirosul, greutatea și frivolitatea lor), pe atât de tare găsesc că e ciudat să pui imaginile alea glam într-un muzeu. Dar vizionarea a fost interesantă, așa că m-am gândit să împărtășesc experiența.

Era coadă la intrare, semn că expoziția e un succes, și înghesuială mare înăuntru. Trăgând cu urechea la conversațiile celor din jur (perechi de persoane în vârstă, mai ales) m-am amuzat să aud cum povesteau despre imaginile pe care le țineau minte și cum au decis ce numere să păstreze. Show-ul se deschide cu câteva casete luminoase ce cuprind coperte definitorii pentru publicație – o alegere un pic bizară a lui Robin Muir, curatorul care a săpat după printuri și negative prin multe arhive (din Costa Rica, Singapore, Franța, Germania, Belgia, SUA și Canada) și a găsit câteva imagini care meritau mai multă atenție și poziționări mai atente. Alegerea imaginilor e uneori evidentă – e clar că expoziția dorește să arate fotografii iconice, imagini pe care le știi deja, dar poate că nu le asociai neapărat cu Vogue. Dar printre multele imagini celebre se găsesc și mici comori.

Dispusă în sens invers cronologiei firești, expoziția te lovește în primele încăperi cu capturi recente și mult prea recognoscibile. Oricât de mult ai iubi-o pe Kate Moss și oricât ai respecta munca lui Alexander McQueen, e de așteptat să le vezi figurile aici. Și de-asta am decis, curând după ce am intrat în galerie, să urmăresc cronologia reală, așa că am străbătut un întreg șir de încăperi (fiecare deceniu are, evident, repartizată câte una) fără să mă uit în stânga și în dreapta, ca să văd de unde a început totul.

Ei, dacă te uiți așa, lucrurile sunt mult mai interesante. Primul număr, care a ajuns pe tarabe pe 15 septembrie 1916, are pe copertă o ilustrație care promite să arate trendurile de toamnă – reprezentate, cum vezi, printr-o femeie-păpușă, manipulată într-un teatru alături de alte marionete prăbușite pe jos. Dar nu comentez asta, vremurile erau altele. E amuzant, totuși, să vezi mai încolo că și azi Vogue iubește la fel de tare femeile mânuite de alții. Ca să nu îmi pierd șirul, îți spun doar că în secțiunea de început se găsesc multe ilustrații (iar partea asta pare să îi fi priit revistei, pentru că era un bun prilej de creativitate utilizată la maximum – chiar și logo-ul se schimba de la o ediție la alta) și câteva imagini de-a dreptul istorice.

Vogue-first-cover

De exemplu, baronul Adolph de Meyer, angajat de Condē Nast în 1914 (ceea ce ar cam însemna că a fost în mod oficial primul fotograf de modă), o portretiza pe Dolores (primul model, cum ar veni) privind într-un glob de sticlă (sau cristal, pentru că vorbim de Vogue). Printul a fost descoperit, după multe investigații, în colecția națională a Qatar-ului, achiziționat de Sheika Mayassa Al-Thani.

Dolores_by_Adolph_de_Meyer_Vogue_1921

Iar revista, care publica la începuturi conținut importat de la sora americană, acoperea un număr mare de domenii, de la modă la mobilier, artă sau literatură. Dorothy Todd (redactor șef în anii de început și, după o pauză, din 1922) a fost persoana care a dat Vogue-ului și scriitură de calitate – amicii ei din grupul Bloomsbury, de la Vita Sackville-West la Evelyn Waygh sau Virginia Woolf, se numărau printre autori. Dar partea aceasta nu e vizibilă în expoziție. În schimb, e foarte vizibilă contribuția unuia dintre cei mai influenți autori angajați de Todd: Cecil Beaton a publicat pentru prima oară în Vogue în 1924, iar de atunci a continuat să o facă, fie că scria, fotografia sau făcea ilustrații, vreo 50 de ani.

Cecil-Beaton-self-portrait-Vogue-6Nov14The-Cecil-Beaton-Studio-Archive-at-Sothebys_b

Nu îmi pot imagina ce vor fi crezut cititoarele de pe vremuri despre imaginile din revistă, dar pentru mine a fost fascinant să aflu cum George Hoyningen-Huene a pozat Modern Mariners în studio, în anii ’30, când aparatele foto nu permiteau nici mișcare și nici cine știe ce transport, și cum a lucrat ca să imite lumina naturală. La vremea aceea, redactor șef era Audrey Withers, o intelectuală care avea să îi angajeze pe Dylan Thomas, Kingsley Amis, Bertrand Russell, Simone de Beauvoir…

vogue-george-hoyningen-huene-modern-mariners

Și apoi au venit anii războiului – iar partea din expoziție care le este dedicată a fost, pentru mine, cea mai interesantă. Asta pentru că aici se regăsesc câteva fotografii de Lee Miller – femeia care și-a început cariera ca model pentru Vogue-ul american, după ce a fost salvată de la un accident de Condē Nast însuși, apoi a început să și scrie și, în cele din urmă, a devenit corespondent de război, fotografiind și raportând de acolo (și muză și colaboratoare a lui Man Ray și multe alte lucruri. O iubesc). De neimaginat azi pentru un glossy, nu? Pozele lui Lee sunt reportaje făcute fără milă atunci când Miller a luat-o înaintea infanteriei americane și a ajuns la locuința lui Hitler, pe care a fotografiat-o în flăcări, și unde s-a pozat în cada dictatorului căzut. Sunt imagini ale cadavrelor de la Buchenwald care și-au găsit locul în revistă – timpurile erau grele și abia curajul lui Lee a convins revista să le documenteze. Știindu-i munca, se prea poate să fiu entuziastă peste măsură când zic asta, dar cred că Miller a fost cea care a împins Vogue-ul mai departe și l-a forțat să devină, pentru o perioadă, o publicație ce reflectă vremurile.

lee-miller-vogue

După război, Vogue a încercat o reîntoarcere la normalitatea de dinainte, care nu mai era, însă, posibilă. Mai târziu, în anii următori, revista avea să încerce și o democratizare – Irving Penn fotografia muncitori, iar David Bailey, Brian Duffy și Terence Donovan le făceau faimoase pe Jean Shrimpton, Penelope Tree și Twiggy, modele celebrate și recognoscibile și azi, când sunt considerate simbolice pentru The Swinging Sixties.

david-bailey-jean_shrimpton_vogue1

În anii ’70 și ’80, Guy Bourdin și Helmut Newton aveau să impună viziuni noi despre feminitate, mai glam și atent gândite, formând deja povești, vise pe care Vogue continuă să le vândă și acum. Moda nu mai era despre ce se purta sau ce era practic, ci despre personaje care trăiau într-o lume idealizată până la grotesc, cu corpuri perfecte și extrem de senzuale. Erau zilele negre ale lui Thatcher și ale grevelor în întreaga Mare Britanie, punk-ul dicta moda în stradă, iar Vogue arăta bine, dar apărea un pic defazat.

Limelight-Nights-Helmut-Newton

Dar, una peste alta, cultura își făcea încă loc în revistă sub diverse forme. Fotografia lui David Hockney în atelierul lui, făcută de Cecil Beaton, imprimată pe o pânză, domină un perete al expoziției și anunță intenția publicației de a se lua în serios (și la modul intelectual). Ceea ce nu e rău, pentru că toată lumea a avut de câștigat din prezența unor nume ca Dietrich, Matisse, Chaplin sau Damien Hirst, de-a lungul vremurilor, în paginile Vogue.

David-Hockney-Peter-Schlesinger-and-Maudie-James-by-Cecil-Beaton,-1968

Iar în anii ’90 (sau istoria recentă, pentru mine) vedem supermodelele fotografiate de Lindbergh, vedem capitalismul luând avânt, ieșind din pagină, corpurile strălucind în Versace și sexualitatea emanând din toți porii.

peter-lindbergh-for-vogue

Și o vedem, firește, pe Kate Moss fotografiată de Corinne Day în shooting-ul care a făcut-o celebră și care a schimbat în câteva pagini idealurile de frumusețe pentru decenii la rând. E ironic, totuși, când vezi micile printuri cu Moss, să te gândești că o singură adolescentă din Croydon avea să definească atât de tare standardele momentului. Și asta pentru că fotografiile, adorabile în simplitatea lor, par doar expresii ale naturaleții, mai ales expuse în același spațiu cu imaginile intens sexualizate ale modelelor care au marcat vremurile de dinaintea ei.

kate-moss-by-corinne-day-vogue-uk-1993

Sunt și multe imagini ale lui Tim Walker – care a lucrat la Vogue încă din adolescență, când treaba lui era să sorteze arhivele) și care continuă să imagineze și azi fantasmele ce caracterizează lumea revistei. Nu afli prea multe din show despre felul în care au fost concepute imaginile suprarealiste ale lui Walker și despre cum au fost pozate ele, și asta e o senzație constantă – că aș fi vrut să știu mai mult.

tim-walker

Bine reprezentat e și Nick Knight – printre altele de această imagine cu Lily Donaldson îmbrăcată într-o rochie couture realizată de Galliano pentru Dior – la care fotograful (care se definește mai degrabă ca un creator de imagine, dată fiind relația lui apropiată și inspirată cu tehnologiile de retușare) a lucrat vreme de doi ani!

nick-knight

Și se găsește și o mostră sănătoasă din munca lui Mario Testino, care a fotografiat capetele încoronate ale Marii Britanii, dar și celebritățile momentului. Imaginea asta cu Gwyneth Paltrow e făcută de el în 2002 și e din primul Vogue pe care l-am cumpărat eu vreodată – un număr găsit într-un chioșc din Gara de Nord, care avea să devină destinația specială pentru obiceiul meu de a colecționa maniacal reviste.

testino-gwyneth

Și multe altele se văd în această expoziție. Timpurile sunt când mai clare, când mai confuze. Femeile par să se elibereze, pentru ca apoi să cadă iar în tipare și stereotipuri. Și lumea frumoasă pe care o portretizează Vogue pare uneori captivantă, iar alteori de-a dreptul nelalocul ei. Nu îți trebuie o bună cunoaștere a istoriei ca să pui imaginile văzute aici în context. Sunt superbe, dar sunt și indiferente, cel mai des, la ceea ce se întâmplă în lume. Și atunci revista pare inadecvată la timpuri, și așa e și declarația ei de intenție de a surprinde ce-i mai bun din tot ce există. La final, am avut senzația că Vogue semnifică, în continuare, tot ce e bun și tot ce e greșit în presa glossy de azi. Adică dorința nesfârșită de a portretiza o lume care nu a fost să fie.

Expoziția mai poate fi vizitată doar o săptămână, dar ai și aici un tur ghidat.

Foto: Horst P. Horst, Adolph de Meyer, George Hoyningen-Huene, Cecil Beaton, Lee Miller, David Bailey, Helmut Newton, Peter Lindbergh, Corrinne Day, Nick Knight, Tim Walker, Mario Testino pentru Vogue.