on interests

Ce am învățat din Yes Please, de Amy Poehler?

Leave a comment

E ceva care mă mulțumește foarte tare în ultima vreme în cercurile superficiale în care mă învârt, și lucrul acela e o specie de glossy feminism – un fel de trezire soft către solidaritate a unor femei pe care îmi face plăcere să le văd la TV. Nu am ce face, voi fi întotdeauna sensibilă la icon-uri culturale, iar pentru mine faptul că există femei ca Lena Dunham sau Tina Fey sau Amy Poehler (ca să mă concentrez pe subiect) e mai bun decât strategiile politice pentru egalitate de șanse. Jur!

E vorba, cred, de o normalizare a unui gen de discurs, e vorba de femei care se obișnuiesc să zică ce mișto sunt alte femei din jurul lor, lucru care nu se întâmpla în mainstream până de curând. De asta am vrut să citesc și Bossypants, a Tinei Fey, despre care am scris aici, și Not That Kind of Girl, a Lenei Dunham (detalii fff importante aici). Și de asta am citit și Yes Please, a lui Amy Poehler.

Vezi tu, în altarul meu de femei care spun lucruri importante pe un ton funny, Poehler ocupă un rol special, câștigat în parte de prestațiile ei hilare de la Saturday Night Live și, pe de altă parte, de rolul lui Leslie Knope, cea mai tare angajată a sistemului public care a apărut pe TV în ultimii ani, în Parks and Recreation. Deci era absolut firesc, atunci când am găsit cartea la Okian, să îmi doresc aprig să știu ce mai are de spus femeia asta.

Și, iată! Poehler se laudă de la bun început cu faptul că nu a avut mare chef să scrie cartea asta, ca să diminueze așteptările fanilor ca mine, și apoi insistă că i-a fost atât de lene să o facă încât i-a rugat și pe alții să o ajute. În cartea ei, care pendulează între a fi o autobiografie și un oracol, apar ca guest writers Seth Meyers, dar și părinții lui Poehler.

Și sunt în carte multe părți bune. Dacă vrei să afli cum a ajuns Poehler, dintr-o puștoaică din Boston care se uită prea mult la TV, o actriță de comedie de primă mână, parcursul ei e interesant, iar isprăvile din primul grup de improvizație din care a făcut parte, My Mother’s Fleabag, până la Upright Citizens Brigade, în Chicago, unde a luat avânt, continuând cu debutul ei la SNL, sunt delicioase. Evident, implică umilințe și ceva droguri, ceea ce e întotdeauna amuzant.

Amuzante și calde sunt și descrierile pe care le face oamenilor cu care lucrează sau care i-au făcut viața mai ușoară, de la sus-numiții Tina Fey și Seth Meyers, la bonele copiilor ei sau la străini întâlniți întâmplător. Și mai sunt în carte tot soiul de considerații cât se poate de oneste despre viață, despre ce înseamnă să fii femeie în văzul lumii, despre sex, despre cum poți să îți crești copiii așa cum crezi de cuviință sau despre cât de mult umor poți să ai într-o emisiune de comedie imediat după 9/11.

Nu sunt dezvăluiri care îți vor schimba viața sau măcar părerea despre Poehler (nici nu ar avea de ce, Amy este an awesome human being și gata!). În schimb, între multe fotografii, bucăți de scenarii, notițe și scrisori pe care le găsești aici (ca într-un caiet de amintiri), se disting niște lecții pe care Amy vrea să le impună tuturor și pe care le-a și pus acolo ca deschideri ale unor capitole importante. „Say Whatever You Want“, „Do Whatever You Like“ și „Be Whoever You Are.“ Sunt lucruri pe care le auzi în orice interviu cu o vedetă care a ajuns departe în profesia ei, dar, venite în contextul acestui amalgam de gânduri și declarații cinstite și în bună parte autoironice, ele sună mai adevărat, mai puțin a platitudini, și mai mult a dovezi că se poate și așa.

Foto: colaj A Question.

Leave a Reply

Your email address will not be published.