on issues

Ce am învățat despre Fiecare Copil în Grădiniță dintr-o vizită în satul Araci?

Leave a comment

Luni dimineața am plecat, cu noaptea în cap, către Araci, un sat din Covasna în care se desfășoară proiectul Fiecare Copil în Grădiniță, pus la cale de Asociația Ovidiu Ro. Citisem deja despre proiectele lor, despre ele am și scris pentru revista ELLE în mai multe rânduri, iar acum urma să îi și cunosc pe câțiva dintre copiii aceia despre care scrisesem așa, la modul general, cunoscând termeni pe cât de statistici, pe atât de vagi.

Că peste 18% dintre ei vor abandona școala dacă nu au un start bun, deci dacă nu pornesc cu educația încă de la grădiniță, pentru că vor fi depășiți în cunoștințe și comportamente de colegii lor; că o sută de mii de copii cu vârste între 3 și 5 ani nu au șansa la o educație decentă pentru că trăiesc în sărăcie; că două treimi dintre copiii aflați în situații la risc nu beneficiază de educație preșcolară.

araci-1-A-Question

Numai că numerele astea mari și amenințătoare pe care le văzusem doar pe hârtie nu au mai însemnat nimic atunci când am intrat în sala lor de clasă din Araci. Acolo, într-o cămăruță prost luminată și insuficient încălzită, parte dintr-o casă închiriată de biserica din comună pentru acest scop (1500 de lei pe lună costă această binefacere a bisericii) mă așteptau, cu ochii mari și muci groși și galbeni la nas, opt copii, alături de educatoarea lor, Sânziana, și o mamă – părintele de serviciu, care însoțește grupa în fiecare zi ca să se asigure că totul merge bine și să se obișnuiască cu gândul că fiul ei urmează o educație și că lucrul acesta va însemna ceva pentru el.

Le adusesem niște planșe – cu pești, pisici, tigri și un păun – alături de creioane colorate și carioci, atât m-a dus mintea când am primit invitația celor de la Ovidiu Ro de a petrece o oră ca profesor voluntar alături de copiii aceștia. Nu știam ce urmează să le spun sau să îi învăț – până la urmă, ce le-aș fi putut spune? –, așa că i-am rugat pe toți să se înșire pe mocheta gri și să își aleagă animalele pe care vor să le coloreze. Am împărțit culorile și planșele și am trecut la lucru, împreună, încercând să aflu de la fiecare dacă îi place la grădiniță, cum ajunge până acolo și ce a învățat mai interesant. Unii vorbeau mai mult, alții mai puțin, unora le plăcea în mod cât se poate de evident carioca roșie, pe care și-o disputau vehement. Erau, pe rând, veseli, timizi, vorbăreți sau lipicioși. Deci copii ca toți copiii de vârsta lor, numai că sunt copii care se duc la toaletă în fundul curții și apoi se spală pe mâini într-un lighean cu un strop de apă rece, la intrarea în clasă. Care nu au ce să încalțe ca să coboare de pe dealul unde trăiesc, în *comunitate, un fel de ghetou improvizat pe un teren oferit de primărie.

araci-2-A-Question

Știu, veți zice că, din perspectiva privilegiului de care mă bucur, ar fi trebuit să știu că sunt mulți copii care trăiesc astfel. Că sunt mulți rău cei aflați într-o sărăcie atât de extremă încât cele câteva ore de pregătire zilnică devin unica șansă de a merge, cumva, mai departe. Nu o garanție, nici pe departe, dar măcar un strop de speranță pe care ei, acum, nici măcar nu o înțeleg. Și e adevărat. Dar, în lumea în care trăiesc eu, problemele copiilor de vârsta lor se împart între osteneala orelor lungi de balet și dificultățile celor de germană. Între Peppa Pig și faptul că nu au chef să își termine mâncarea din farfurie. Între vaccinare și deciziile de a urma o grădiniță privată sau una de stat.

În lumea copiilor din Araci, problemele astea nu există. În lumea lor, am aflat, după ce una dintre voluntarele Raiffeisen cu care am împărțit drumul i-a întrebat ce vor pune pe lista lui Moș Crăciun, copiii vor mâncare – nu, nu ciocolată sau înghețată. Mâncare.

Așa mi-am dat seama de un lucru în legătură cu care mă tot întrebam de când am aflat că voi face o vizită în Araci. Nu, copiii aceia nu aveau să beneficieze în vreun fel de vizita mea. Pentru ei, un astfel de oaspete poate să fie cel mult o întrerupere amuzantă a orelor. Eu sunt cea care a învățat câte ceva. Că sistemul acesta românesc de educație pe care îl tot plângem este, pentru unii, cel mai bun lucru care se poate întâmpla. Că tichetele alea sociale de 50 de lei pe lună pe care cei de la Ovidiu Ro le oferă familiilor lor, condiționate de prezența copiilor la grădiniță în fiecare zi, sunt un lucru complet diferit de ce înseamnă pentru noi, restul, aceeași sumă. Și că, dacă astăzi Ovidiu Ro își permite, prin sponsorizări și donații, să țină în programul acesta 2400 de copii, mai sunt încă vreo 97 de mii care au nevoie de banii aceștia. Și că, pentru ca vizita mea să însemne ceva și pentru ei, trebuie să vă îndemn și să vă rog să donați 2 euro pe lună, prin SMS, la 8844, trimițând cuvântul GRĂDI, către Ovidiu Ro, ca și mai mulți copii cu mulți muci și ochi mari să aibă o educație.

Araci-3-14-nicoleta-lungu

Foto: Nicoleta Lungu, A Question

Leave a Reply

Your email address will not be published.