on interests

Imaculatura: personal, sentimental, terapeutic

Anca și Irina de la Imaculatura sunt două femei pe care le-am cunoscut în împrejurări bizare, dar care mi-au trezit dintotdeauna un interes aparte – poate pentru că proiectul lor rămâne, în mod constant, unul dintre cele mai cool din zona românească de design. Și aici „cool“ e un eufemism. Nu aș ști să spun de ce, dar „piesele“, obiectele pe care le gândesc ele, care sunt când haine, când bijuterii, când mici lucruri care scapă unei definiri clasice, mă interesează, mă provoacă. Mă fac să mă mai uit încă o dată.

Evident, din acest motiv am decis la un moment dat că vreau să stau de vorbă cu ele, așa că le-am scris și le-am cerut să răspundă unui set de câteva întrebări despre ceea ce fac – la vremea aceea, se întâmpla să fie Île Flottante, încă un proiect fain despre care aflați câte ceva mai jos. Răspunsurile lor au venit după aproximativ un an, în cel mai neașteptat fel posibil – scrise de mână pe șervețelele de hârtie cuibărite într-un alt obiect conceput și realizat de ele: suportul din piele Cry Me A River, din seria Pasiòn por la naciòn. Deci, după vreme îndelungată, fără editări, iată ce am avut de întrebat și ce au avut ele de zis.

a-lump-in-the-throat_2-imaculatura

A Question: Mi se pare interesant că voi vă definiți ca un duo care face un proiect de design versus un duo de designeri sau de persoane care fac design de modă – cumva este evident de ce, dar aș vrea să îmi explicați voi mai bine despre ce este vorba. Apoi, folosește la ceva să te încadrezi complet într-o, să ii zicem, breaslă? Mă gândesc că, fără să vă asumați apartenența la o astfel de breaslă, munca voastră poate să pară dincolo de sistem, ceea ce poate să fie bine sau nu. Cum stau lucrurile?
Imaculatura: De fapt, nu ne-am definit în nici un fel la început. Ideile au venit organic și am amestecat pe parcurs textil cu metal și piele. Am făcut haine, obiecte și bijuterii fără să ne propunem fix asta. Ideea dictează materialul.
Poate că inconsecvența în a urmări un singur mediu îl face să te „scuipe“ afară, să te refuze; însă multidisciplinaritatea nu mai e un lucru așa nou. Și asta o demonstrează expoziția la care tocmai am participat în cadrul Vienna Design Week și care are că temă fuziunea între medii: „Design overriding art and vice-versa“.

A Question: Fiecare dintre proiectele voastre a plecat de la anumite conexiuni – mie îmi par nostalgice cumva, vă rog să îmi ziceți voi dacă e așa. Care sunt mecanismele, resorturile care fac ca aceste asocieri să se întâmple? Cum vă gândiți voi la lucruri?
Imaculatura: Imaculatura este un proiect personal, sentimental și terapeutic.

mar-adentro_1-imaculatura

A Question: Apoi, cum transformați ideile acelea în obiecte? De unde vine decizia de a face un anumit tip de obiect? Sau chiar un singur obiect?
Imaculatura: Ideea dictează materialul și numele seriei. Ceea ce inițial era o limitare financiară, a evoluat în principiu: haine în serii mici, haine invizibile, un p̶r̶o̶i̶e̶t̶c̶ proiect cu un singur obiect, o insulă cu patru bijuterii. LESS IS MORE.

A Question: În spatele obiectelor pe care le creați se află o mulțime de referințe culturale. Asta pe lângă poveștile intime. Cu ce asociază mai degrabă oamenii care poartă Imaculatura obiectele pe care le faceți voi? Cu ce rezonează?
Imaculatura: Li se pare așa:
– cool și amuzant,
– încărcat emoțional,
– personal,
– mai mult decât design.

sisyphus_1-imaculatura

A Question: De unde a pornit toată povestea Île flottante? Cum s-a transformat ideea pe măsură ce lucrați la ea? Cum ați ajuns la acest nume?
Imaculatura: Île flottante a pornit de la inelul verighetă Sisif. Mie îmi plac foarte mult verighetele clasice (Anca) și într-un context în care multe relații din jurul meu păreau că eșuează, mi-a venit ideea asta. De la premiza că iubirea e muncă permanentă iar bolovanul ăla se va rostogoli mereu înapoi.
A fost inelul, apoi cerceii („mar adentro“ forță interioară pentru introverți), brățara și lanțul. Când s-au legat unele de altele, mi-a venit citatul ăsta în minte: „No man is an island“; că par să ne despartă conflictele, izolarea, banii și tot ele par să ne lege. Și de aici a venit „Île flottante“, un desert, asociere light, „the comic relief“ de la sfârșit. Ca să dezarmeze gravitatea temelor.

A Question:
Piesele făcute de voi sunt în același timp ironice și denotă vulnerabilitate. Sau, mă rog, vorbesc cu o sinceritate pe care eu o asociez cu vulnerabilitatea. Ce ați vrea voi să transmită ele?
Imaculatura: Realitate: una personală, intimă, necosmetizată.

work-is-gold_2-imaculatura

A Question: Așa cum există clișeul ăla cu „femeile care poartă piesele mele sunt independente, puternice…“, cum ați defini voi femeile care vă poartă piesele?
Imaculatura: Curajoase și cu umor.

A Question: Și atunci, ce spun piesele astea din start, încă de când au fost concepute, despre femei? Dar despre voi două?
Imaculatura: Este o întrebare d̶i̶f dificilă la care nu știm ce să răspundem. Poate ar fi mai relevantă o analiză din exterior.

A Question:
Că a venit vorba despre voi, cum funcționează astăzi această colaborare?
Imaculatura: Funcționăm de mai bine de 4 ani. Cum ne întrebi de ASTĂZI, colaborarea a avut un an în care dragostea, boala și alte proiecte profesionale ne-au încetinit activitatea. De viitor, numai de bine.

Foto: Imaculatura, A Question

on women

Mai putem să câștigăm?

Am avut, săptămâna asta, cel mai devastator deadline, și cumva sunt recunoscătoare că am muncit atât de mult încât nu mi-am putut permite să procesez ce s-a întâmplat la alegerile din SUA. Totul s-a sfârșit azi-dimineață, după predarea din noaptea trecută, când m-am trezit și nu am mai găsit nimic atât de presant încât să îmi ia gândul de la deznădejdea pe care o simt cu fiecare gură de aer, ca pe un nod oribil în gât, o apăsare nesuferită care nu pleacă cu nici un chip.

Deci scriu despre asta.

Sunt o fană. Sunt o naivă susținătoare a lui Hillary Clinton. Am „ținut“ cu ea cu entuziasmul cu care microbiștii se uită la Griezmann, cu ardoarea cu care caută bisericoșii salvarea în altă parte. Am ținut cu Hillary de la bun început, de la momentul acela în care figura ei a devenit fața publică a umilinței și rușinii. Am iubit-o, ce zic, de când mă știu, și am apărat-o dintotdeauna în fața bărbaților (mai ales, dar nu numai a lor) care foloseau cuvântul ambițioasă de parcă ar fi descris cea mai neagră caracteristică a umanității. Iar de când a decis să candideze, iar, pentru postul de „cea mai puternică persoană din lume“ (asta e definiția președinției SUA pe care i-am dat-o prietenei mele, o fetiță de patru ani și jumătate), am sperat din tot sufletul că va câștiga. Pentru că, dacă nu ea, atunci cine? Și, dacă nu acum, atunci când?

Mi se părea că au fost întrunite condițiile necesare și suficiente pentru ca o femeie să conducă, în cele din urmă, lumea către un loc mai bun și mai pașnic și mai tolerant. Era timpul, era și omul.

Sunt o socialistă, dar Bernie nu mi s-a părut ispititor nici o secundă. Sunt naivă, dar nu atât de naivă, iar azi mă uit cu o urmă de resentiment la toți suporterii lui Bernie care nu au crezut în ea și care cred că sunt la fel de dezamăgiți azi cum sunt și eu.

Dacă aș fi fost cetățeană a SUA, recunosc că aș fi votat-o cu my vagina, așa cum mi s-a spus că nu se face. Dar aș fi votat-o și cu capul, știindu-i și defectele, și calitățile. Iar celor care mi-ar fi spus că nu e de încredere, că are defecte, că a greșit sau chiar că e coruptă, le-aș fi spus că nu contează. Pentru că are și o calitate (dincolo de multe altele, reale, pe care nu cred că le poate contesta nimeni) care e mai importantă ca oricare alta pentru ce sunt eu azi. Și, mai mult, le-aș fi spus celor care o contestau că nu contează altceva mai tare, pentru mine, decât feminitatea ei. Pentru că au fost atât de mulți bărbați idioți in charge cu tot ce contează pe lumea asta încât e timpul să avem și noi idioata noastră. Deși nu e nici pe departe o idioată.

Și deci, da, aș fi votat-o pentru că e femeie, pentru că e nevoie de o femeie acolo. Oricât de dezastruoasă s-ar fi dovedit Hillary ca președintă, ar fi rămas pentru noi, jumate din populația lumii ăsteia, conștiința unei posibilități. Celor care au zis că Hillary nu e progresistă, le zic că nu știu ce progres mai important puteam face decât instaurarea încrederii, în jumătate dintre oamenii de pe pământul ăsta, că se poate. Că putem să conducem, să câștigăm, să depășim odată mizeria asta sordidă în care ne bălăcim și în care cealaltă jumătate (sau o parte considerabilă a ei) crede că grab her by the pussy e felul în care trebuie să meargă lucrurile când se raportează la noi.

Când i-am povestit tinerei mele prietene despre ea, i-am zis că cel mai important lucru pe care a trebuit să îl facă Hillary ca să ajungă cea mai puternică persoană din lume a fost să aibă răbdare, să aștepte.

Acum, când Hillary a pierdut, știu că vor fi consecințe politice grave, știu că se poate dezlănțui iadul (la fel de bine cum poate să nu o facă). Știu că alegerea asta poate să determine felul în care ne vom raporta la planeta pe care o locuim, la alți oameni, că ne poate face paranoici, că ne poate sădi frica asta care ne înnoadă lacrimile în gât. Știu că multe lucruri rele, pe care am încercat să le negăm, să ne prefacem că nu există, vor ieși la iveală din noi, că naționalismul și rasismul și lipsa de empatie și de acceptare față de ceilalți au găsit prilejul să ne ia pe sus.

Dar, dincolo de toate lucrurile astea, mai e unul la fel de grav. Că nu știu ce să fac cu convingerea, din nou vie, după ce păruse să pălească, că nu putem să câștigăm. După ce am sperat atât că we shall overcome, nu știu cum să reacționez la gândul ăsta persistent că nu putem învinge. Și, ce e mai trist, nici nu știu ce să îi zic fetiței căreia îi povesteam despre cea mai puternică persoană din lume.

Foto: Reuters/Carlos Barria

on issues

Unde greșește Vogue în scandalul “Blogosfera”?

Chiara Ferragni

Mi-am petrecut dimineața asta uitându-mă la câteva show-uri de la Paris, căutând lucruri care să îmi placă și tot zicând: măcar e funny. Măcar e o idee. Măcar are ceva. Găsind scuze, cum ar veni, pentru lipsa acută de creativitate și de noutate de pe podiumuri.

Asta este deja o poveste veche. Nu ar fi prima oară când s-ar spune că niște designeri obligați să vină cu minimum șase colecții pe an nu au cum să fie la fel de creativi cum ar fi în alte condiții. Evident că nu se poate, iar cerința asta a noastră, a celor care consumăm modă la nivel pur vizual, fără să și investim în industrie, este exagerată. Vrem, cum ar veni, să zicem wow! de câteva ori pe an, într-o răsuflare colectivă care să salveze singură Moda de la moarte.

Factorul acesta wow! este fix cel care generează conflicte în industrie azi. Dacă nu te-ai pus la curent încă, e în desfășurare un aprig război între editorii Vogue și influencerii din online. Patru persoane din establishment au comentat, după show-urile de la Milano, pe tema bloggerilor – Sally Singer, creative digital director la Vogue, a vorbit despre hainele făcute anume pentru a fi purtate de staruri de street style, “haine care opresc traficul. (Notă către bloggerii care se schimbă din cap până în picioare la fiecare oră, în ținute pe care sunt plătiți să le poarte: opriți-vă. Găsiți un alt business. Voi anunțați moartea stilului.)” Sarah Mower, chief critic, i-a ținut hangul într-un fel care nu îi face cinste. “Deci, da, partea cu bloggingul profesionist este (…) oribilă și mai ales patetică pentru aceste fete, când privești de câte ori disperatele se învârt în fața show-urilor, în trafic, riscând chiar accidente în speranța de a fi fotografiate.” Ouch!

Nicole Phelps a continuat ideea. “E deranjant și să vezi atâtea brand-uri participând.” Și Alessandra Codinha a încheiat apoteotic. “Mai degrabă decât o celebrare a vreunui stil adevărat, acum totul se rezumă la a apărea, arătând ridicol, pozând, foindu-te în scaun în timp ce îți verifici feed-urile de social media, fugind, schimbându-te, repetând același proces.”

Povestea asta e foarte urâtă. Și e și nedreaptă. Mai ales când o vezi pe Suzy Menkes pupându-se nonstop cu Kim Kardashian. Nu sunt prima care să vadă evidențele aici. Da, există tone de bloggeri sau influenceri online care și-au construit cariere începând la ușa de la Grand Palais. La fel cum există editori care au început, și ei, de jos. Da, există influenceri al căror singur atu îl constituie o mână de piese țipătoare purtate în feluri ridicole. La fel cum există și editori despre care se poate spune același lucru. În același timp, industria asta pe care o vrem wow de fiecare dată se bazează în mare parte, în acest moment, chiar pe aceste full look-uri purtate în cel mai ridicol chip, ca să vândă și ca să existe. Prezentarea plătită a unor brand-uri este acel lucru din care trăiește atât media tradițională, cât și blogosfera. Iar atitudinea colectivă a establishment-ului, reprezentat aici de Vogue, este rușinoasă mai ales când bloggerii sunt nelipsiți din paginile revistelor sau de pe generoasele spații găzduite de acestea pe internet.

Bloggerii, cu relele și cu bunele lor, au avut niște momente. Au adus moda mai aproape de restul lumii, au făcut-o accesibilă și inteligibilă, au promovat-o, fiecare cum s-a priceput mai bine. Au creat alte staruri în materie de design și au aruncat în uitare casele care nu au ținut pasul cu consumul lor rapace de noutate. Ne-au învățat pe noi, cei din media tradițională, cum să ne mișcăm în online și ne-au forțat să adoptăm, vrând-nevrând, viteza cu care se mișcă azi moda. Au introdus o oarecare diversitate în termeni de body image sau culoare a pielii (și asta e foarte important). Au interogat chiar rațiunile de a exista ale unor case/trenduri/haine – bine, de partea aceasta s-au ocupat doar cei care demonstrează deja de ani că au ceva de spus și că nu se pricep doar la a poza simpatic pe străzile din Paris. Ne-au făcut dependenți de wow! și ne-au obișnuit să îl așteptăm de la fiecare prezentare. Și au început să deranjeze fix când au început să dirijeze bugetele destinate de obicei printului către online.

Asta nu poate să fie ok. Sau drept. În primul rând, pentru că loc e pentru toți, iar competiția nu face altceva decât să ne facă pe toți mai buni. Și, apoi, pentru că, sinceră să fiu, influencerii aceștia sunt responsabili, oricât de calculate ar fi ținutele lor, de factorul wow! Și factorul acesta nu ține doar de dorința noastră colectivă de a vedea circ în modă. Ci de încurajarea unui fel de a fi în care totul e permis și recomandabil și în care exprimarea e obligatorie. Și asta e wow!, chit că nu e de fiecare dată sincer.

Foto: Chiara Ferragni, de Phil Oh, pentru Vogue. Ce ironie!

on women

Milan Fashion Week: Ce ne spune doamna Prada?

prada

Trebuie să îți zic că m-a cuprins o ușoară îngrijorare aseară, când am văzut pentru prima oară colecția doamnei Prada pentru primăvară. A fost pentru că mi-a plăcut cu totul, și nu îmi convine când se întâmplă asta. Iar să îmi placă, din prima, cu totul, o colecție, nu e niciodată un semn bun. Mai cu seamă o colecție Prada.

Pentru mine, semn bun e atunci când sunt nedumerită, când sunt un pic refractară în fața noului (I am that old) și când îmi ia ceva timp să diger „ce a vrut să spună artistul“. Dar mi-au rămas în minte câteva lucruri care s-au cerut digerate, și de asta m-am și trezit dis de dimineață să le pun aici. Să încep, deci.

E un lucru pe care Miuccia Prada îl face în fiecare colecție și pe care îl apreciez nespus – pare să se adreseze fiecăreia dintre noi, să știe când avem nevoie de o pauză, când avem chef să stăm în casă și știe să facă haine care să ne transpună într-o atmosferă potrivită acestor stări. Acum, evident că nu vom sta în casă purtând papuci de plastic frumos împodobiți (Christopher Kane, anyone?) și haine ornate cu pene de marabu (un pic crud, nu?), dar toate piesele colecției ne trimit cu gândul la asta.

Prada - Milan Fashion Week primavara/vara 2017

Uitându-mă la colecția ei nu mi-a fost deloc greu să îmi și imaginez casa aia în care aș sta îmbrăcată așa: evident că pereții ar fi acoperiți în tapete à la Almodovar, după cum se vede din imprimeurile de pe rochii, de altfel motive reciclate de Miuccia din mai vechile ei colecții. Și, firește, aș rătăci prin această casă (e foarte mare, pot să rătăcesc prin ea cât vreau) în vreme ce citesc – asta mi se trage de la poșetele supradimensionate purtate la piept, care par de la distanță niște coperte foarte stylish. Și în plus, e foarte normal să citești în timp ce te plimbi (am citit recent un interviu al scenaristei filmului de animație Beauty and The Beast, care zicea că a ținut morțiș ca eroina ei să fie reprezentată mai degrabă citind decât făcând prăjituri ca hobby, și pentru că regizorul a găsit că e plictisitor să o filmezi citind, au decis că va citi în timp ce se plimbă. Backwards in heels, as they say.)

Prada - Milan Fashion Week primavara/vara 2017
Vezi galeria | 11 imagini


Firește că femeia asta imaginată de doamna Prada e și melancolică – și poate de asta se îmbracă în piese care par să vină din timpuri mai simple și pentru noi, și pentru brand, vremuri în care Miuccia dădea tonul cu piesele ei minimaliste și cu bibliotecarele ei cuminți/subversive și în care noi nu trebuia să închidem ochii atât de des la ceea ce se întâmplă în jur, vremuri în care moda era reacție la ceea ce se întâmplă în lume, și nu escapism. Nu că ar fi ceva greșit cu asta.

Prada - Milan Fashion Week primavara/vara 2017

Greșite, în schimb, mi s-au părut câteva chestii, cum ar fi penele de marabu sau poșetele și sandalele ce păreau acoperite cu blana lui Bambi (știu, e un pic de ipocrizie în a zice asta, mai cu seamă când port piele, dar asta e, până la urmă. Mă deranjează să mă gândesc la Bambi atunci când văd o poșetă și, când se termină toate celelalte scuze, nici nu înțeleg neam de ce ar trebui să îi fie cald poșetei).

Prada - Milan Fashion Week primavara/vara 2017

Și a mai fost o chestie. Vogue zice că ăsta a fost cel mai divers casting întâlnit la Prada in a long time, și e adevărat – au fost modele de toate culorile pe podium, bravo ei, dar la final tot nu m-am putut abține să observ că unele dintre fetele acelea păreau să aibă un pic peste 12 ani. Și, cu toată iubirea mea necondiționată pentru Miuccia, nu mă duce capul să înțeleg de ce nu s-au găsit modele adulte care să pozeze mai credibil în eroine nostalgice și de ce avem încă nevoie de persoane care nici măcar nu au vârsta legală să muncească ca să ne arate cum ar trebui să ne îmbrăcăm.

Prada - Milan Fashion Week primavara/vara 2017

Foto: Vogue Runway

on clothes

New York Fashion Week: De ce nu ne săturăm de trendul utilitar?

Am o jachetă military despre care cred că am mai scris pe undeva, genul acela de haină kaki pe care cei mai mulți prieteni ai mei o consideră odioasă, dar care mie îmi place foarte tare, cu buzunarele ei multe și culoarea incertă. Ei, cum ziceam, mie îmi place foarte mult să o port și haina asta a devenit cu timpul uniforma mea preferată la protestele de toamnă (pentru că are multe buzunare în care îmi pot pune lucrurile și pentru că nu îmi place să mă duc la protest cu o poșetă după mine). Dar de-abia acum mi-am dat seama că îmi amintește de încă o chestie – de felul în care purtam, cu spatele în față, când eram mică, o cămașă de-a tatei într-o nuanță apropiată, în vreme ce operam păpuși, la lumina veiozei, pentru că eram medic militar. Of course I was.

Toată povestea asta se datora unei intoxicații cu MASH, serialul care mi-a marcat perioada aia din viață pentru că avea de toate – curaj, umor și, mai ales, ironie la adresa unui război despre care nu înțelegeam mare lucru la acea vreme. Evident, îl avea și pe Alan Alda, de care am rămas profund atașată până în ziua de azi (pentru cine nu i-a descoperit cartea, Never Have Your Dog Stuffed, trebuie să zic că e una dintre cele mai mișto cărți de memorii pe care le-am citit, și nu doar dintre cele ale celebrităților).

Și fix povestea asta mi-a venit în minte când am văzut că podiumurile de la New York au fost pline (dar pline!) de ținute kaki sau maro sau cu multe buzunare sau din materiale rigide, toate într-o zonă mai mult sau mai puțin utilitară, trimițând gândul către uniforme.

ADEAM
Vezi galeria | 27 de imagini


Și am început să mă gândesc la motivele pentru care designerii au propus astfel de haine (mai cu seamă pentru primăvară, când te-ai aștepta mai degrabă la flori. I know, groundbreaking!) și la noțiunea aceea desuetă că moda ar fi un semnal pentru ceea ce se întâmplă în societate (nu știu în ce măsură mai e de actualitate povestea asta). Uitându-te la ele, vezi că cele mai multe dintre haine au păstrat doar un aer vag din inspirația asta militară, care e, totuși, destul de pregnant încât să te întrebi ce-i cu ele.

Gabriela Hearst

Gabriela Hearst – New York Fashion Week – primavara/vara 2017

Tibi

Tibi – New York Fashion Week – primavara/vara 2017

De ce are nevoie femeia îmbrăcată de Gabriela Hearst de un trenci atât de strict? Și ce face domnișoara îmbrăcată de Amy Smilovic, de la Tibi, cu salopeta aceea? Unde se duce fata aia echipată de Alexander Wang cu o pereche de pantaloni cargo și cu un micro-sutien (care, și el, va deveni un trend)?

Alexander Wang

Alexander Wang – New York Fashion Week – primavara/vara 2017

Și, într-o lume în care fashion statement-urile sunt judecate ca fiind declarații politice în toată regula (cum au fost dread-urile propuse de Guido Palau în show-ul lui Marc Jacobs), ce vor să ne spună designerii cu aceste haine? Ar trebui să luăm declarațiile lor de „război“ în serios? Și, dacă le-am lua astfel, ce ar însemna asta? Ne pregătim pentru o raționalizare a hainelor datorată vreunui conflict? Sau, pur și simplu, ne pregătim să integrăm în garderobele noastre un trend care, cel puțin pe hârtie, sună mai periculos decât aproprierea aia culturală despre care tot vorbim?

Foto: Vogue Runway
Colaj: A Question

on fashion

London Fashion Week: Sau de ce îl iubesc pe Christopher Kane?

Christopher Kane

Christopher Kane este designerul pe care îl iubesc cel mai tare – atât vreau să se știe, pentru că asta îmi zic și eu de fiecare dată când mai văd câte un show de-ale lui și când, în răstimpul care a trecut de la o prezentare la alta, am impresia că îmi place mai mult Marc Jacobs. Sau Nicolas Ghesquiere. Sau Raf Simons. Sau Dries. Not true.

Christopher Kane

Ei, acum, că Christopher Kane a avut show aniversar la London Fashion Week (a făcut 10 ani pe care i-a celebrat cum se cuvine), am avut iar ocazia să mă conving de această dragoste nesfârșită. Nu, nu e o poveste fără suișuri și coborâșuri. De exemplu, nu înțeleg cine ar avea nevoie de o fustă din blană.

Kane a făcut zece ani și a recapitulat, cu prilejul ăsta, o mulțime dintre motivele care s-au tot regăsit în colecțiile lui de la începuturi și până acum. Asta nu e nici pe departe o noutate, pentru că el are obiceiul bun de a continua lucrurile. La Kane o colecție va aduce măcar un pic cu cea trecută. Se citează, cum ar veni, pe sine.

Christopher Kane

Și de ce nu ar face-o, până la urmă? Uite, show-ul ăsta de zece ani a avut accesorii folosite pentru prima oară cu mulți ani în urmă. A avut chiar Polaroide cu vechile colecții imprimate pe haine. „A patchwork of memories“, a zis el foarte frumos.

Christopher Kane

Christopher Kane

A mai avut tul brodat cu niște ațe colorate. Și mai ce? Ah, da, flori a la Mary Quant. Și cel mai trist lurex din cât a existat vreodată (pentru că imaginea mea despre material o implică pe Diana Ross țipând „I’m coming out“, și nu femei nostalgice care se târăsc spre casă). A mai pus în colecția asta un soi de body-stocking pe care, în tinerețe, îl făcea chiar el din ciorapi. Și a mai adăugat și niște elemente metalice cu care a închegat câteva piese absolut spectaculoase (trend alert!), printre ele cele mai notabile fiind cele cu icoane imprimate – o aluzie la școala în care au învățat Kane și sora lui, Tammy.

Christopher Kane

Christopher Kane

Și a mai făcut Christopher și niște pliseuri superbe (unele din lurex, evident), și a pus iarăși un K pe genți, forțând o reîntoarcere a logo-urilor, pe care chiar cred că avem șanse să o vedem întâmplându-se în curând.

Christopher Kane

Dar poate că cele mai îndrăznețe lucruri cărora vrea să le provoace Kane un comeback sunt Crocșii, umilii și hidoșii Crocși pe care nici o fashionista veritabilă nu i-ar fi purtat nici la o mie de kilometri de camera foto a unui telefon. Și mi se pare nespus de ironic ce face el aici – hai să vedem ce-o să fie acum cu crocșii și cu pietrele cu care i-a împodobit, un alt motiv recurent în colecție.

Christopher Kane

Foto: Vogue Runway

on fashion

New York Fashion Week: Cum o să porți culori la primăvară?

New York Fashion Week primavara/vara 2017

Să o zic pe a dreaptă – nu am avut nici o clipă să mă uit la colecțiile de primăvară/vară 2017 de la New York Fashion Week atunci când ele se aflau în plină desfășurare. Am pierdut agitația, am pierdut live-urile, comentariile, tot. Așa că mi-am făcut timp abia acum, de când s-a schimbat vremea. Și normal, în această situație, că mi-au sărit în ochi cele mai electrice culori (eventual în varianta full look) și că am ales, pentru colajul pe care îl vezi mai sus, o haină de ploaie de la Tory Burch. Bine, asta, dar și faptul că modelul e Ondria Hardin și tocmai ce am decis că o iubesc.

Așa încât, dacă te întrebai ce vor designerii de la New York să porți când zilele vor deveni iar lungi, iată o mostră. Mai sunt și altele, cu care voi reveni curând.

Delpozo - New York Fashion Week primavara/vara 2017

Boss - New York Fashion Week primavara/vara 2017

Creatures of Comfort - New York Fashion Week primavara/vara 2017

Creatures of Comfort - New York Fashion Week primavara/vara 2017

DKNY - New York Fashion Week primavara/vara 2017

35 de poze superbe aici

Oricum, țin să îți spun neapărat că mi-a plăcut neașteptat de tare colecția Boss (Jason Wu a făcut treabă bună, nu atât în materie de inovație a tăieturii, ci mai ales cu atmosfera pe care o redau tonurile primare în care și-a scăldat rochiile. Am citit pe undeva că inspirația a fost David Hockney, poate și de asta îmi place). Nici colecția personală a domnului Wu nu mi-a displăcut deloc, e acolo o rochie albastră pentru care aș fi dispusă la ceva sacrificii.

Și mi-a mai plăcut și colecția Victoriei Beckham, fata asta care ne-a demonstrat tuturor că există viață (și carieră) și după Spice Girls. Acum, că viața asta vine în pasteluri și catifea, cu atât mai bine. Și apoi am apreciat, ca și în sezonul trecut, ce a făcut Sies Marjan – sper că Dries Van Noten, mentorul lui, e mândru de așa isprăvi.

Și am suspinat un pic și când am văzut cum au interpretat Maxwell Osborne și Dao-Yi Chow, de la DKNY, viitorul – în hanorace și culori aprinse. Nu e rău deloc. Ca să nu uit, nici de data asta nu m-a dezamăgit, la Tibi, Amy Smilovic – o femeie care, cum am mai zis, se pricepe să facă haine pentru femei.

Dar New York-ul a fost plin de multe alte lucruri faine (chiar mult mai faine, ți-am zis, faza cu nuanțele tari doar m-a prins în ziua potrivită). Despre ele, în curând.

Foto: Vogue Runway
Colaj: A Question

on fashion

Care-i treaba cu nostalgia sovietică la modă?

Gosha Rubchinskiy

Probabil că era doar o chestiune de timp, după ce le-am văzut ani la rând la Fashion Week pe Miroslava Duma sau Lena Perminova conducând alaiurile colorate de staruri de street style, să avem parte în modă de o influență ceva mai consistentă din fostul est comunist.

Volchok

Volchok

Și iată. Azi, Demna Gvasalia de la Vetements face legea (și la el în colectiv, și în zona de high street, unde hainele lui sunt copiate pe bandă) și conduce una dintre cele mai venerabile case ale modei de nivel înalt. Așa că avem parte, la Balenciaga, de geci matlasate făcute pentru o vreme de dinainte de încălzirea globală – și de o campanie stilizată de mult prea aclamata Lotta Volkova în care vedem femei melancolice rătăcind pe trotuare triste, după blocurile gri.

Balenciaga Demna Gvasalia

Balenciaga toamnă 2016

Și, evident, avem și mania asta pentru aproprierea unor logo-uri care desemnează alte brand-uri, de la DHL la Fila. Atât Demna, cât și confratele său întru estetică, Gosha Rubchinskiy, au făcut o pasiune pentru genul acesta de glumițe fashion. Desigur, gluma se îngroașă atunci când un tricou cu omniprezentul logo DHL ajunge la câteva sute de euro. Și mai este și sold out. Faza e că această poveste nu are cum să nu îți amintească, dacă vii din Europa de Est, de celebrele bluze sport Adibas sau chiar Adibao pe care le găseai în magazine în anii ’90.

Sputnik 1985

Sputnik 1985

E o întreagă estetică în spatele acestor brand-uri, și estetica asta implică blocuri triste, nostalgie, modernism socialist și băieți și fete cu fețele gri, purtând haine sport și fiind, într-un fel pe care doar tinerețea îl motivează, foarte cool.

Lecharlatan

LECHARLATAN

Sunt cool acum hainele de inspirație militară, și crucile ortodoxe (sau pozele de stil personal în fața unor biserici ortodoxe) și devine din ce în ce mai cool o serie întreagă de designeri care s-a format în spatele Cortinei de Fier, chiar dacă designerii cu pricina sunt atât de tineri încât s-au născut după căderea comunismului.

Sputnik 1985

Sputnik 1985

Nu e cazul lui Gosha Rubchinskiy – el mă agită cel mai tare acum –, care s-a născut chiar în 1984 (ca și Volkova), ceea ce sună, iar, ca o glumă. Cu skaterii lui și cu protecția din partea Comme des Garҫons, cu inspirația venită direct de la tinerimea rusă, Gosha propune o viziune care nouă ne este extrem de familiară (și pe care încă o întâlnim, fără să facem prea multă eforturi, doar călătorind către periferiile orașelor din România), dar care, pentru moda mare, pare exotică, nouă și, deci, binevenită. Ca o gură de aer proaspăt.

Gosha Rubchinskiy și Timur Novikov

Gosha Rubchinskiy și Timur Novikov

Tot în zona asta se învârte și Anton Belinskiy, din Ucraina, care a răzbit și el în mainstream odată cu nominalizarea la premiul LVMH și a cărui colecție, Poor But Cool, pune punctul pe i, definind de-a dreptul trendul acesta izvorât din subcultură. (Asta deși Volkova neagă că ar mai exista azi subculturi, ceea ce e cel puțin bizar, când două dintre brand-urile de care se ocupă ca stilistă fix de acolo își trag inspirația.)

Anton Belinskiy

Anton Belinskiy

Pentru că, în fapt, ce vând toate aceste brand-uri (dar și Sputnik 1985, Volchok sau Lecharlatan) este o identitate colectivă în spatele căreia se profilează sărăcia, totalitarismul, tristețea, naționalismul, toate contracarate ironic de creativitatea și exuberanța tinereții. Pentru noi, povestea asta conturează un peisaj mult prea familiar și pe care l-am și recuperat, într-o anumită măsură, într-o perioadă de nostalgie după modul în care am copilărit. Poate de asta eu, de exemplu, am probleme în a înghiți cu totul acest nou val care nu e nou deloc.

Volchok

Volchok

Dar nu același lucru se întâmplă cu fashioniștii din Vest, care sunt fascinați de o lume nouă, prezentată frumos în reviste de nișă și mult teoretizată. Pentru ei, versiunea asta cool a sărăciei apare ca o salvare de la plictiseala ciclică a modei recente. Firește, nu e prima oară când se întâmplă lucrul acesta – de-asta am avut valuri succesive de punk în modă, de asta am avut rochițe grunge de mii de euro și de-asta orice urmă de inspirație venită din subculturi a fost utilizată și stoarsă de semnificații până ce culturile (și cuvintele care le defineau) au rămas în urmă, lipsite de orice sens. Și de-asta, în climatul politic de azi, vânzarea post-comunismului la suprapreț pare, pe de-o parte, cel mai proaspăt lucru. Și, pe de altă parte, doar o aberație.

Foto: Balenciaga, Gosha Rubchinskiy, Lecharlatan, Volchok, Sputnik 1985.

on clothes

De ce am mai purta corset azi?

Nu știu dacă ai băgat de seamă că e o piesă care se tot regăsește în colecțiile de toamnă – și e unul dintre cele mai controversate articole vestimentare care au existat vreodată. Chiar așa, pentru că, din secolul al XVI-lea și până acum, puține haine au generat mai multe și mai aprige dezbateri decât corsetul.

Loewe toamnă/iarnă 2016

Loewe toamnă/iarnă 2016

Că nu e sănătos să te strângi până la leșin, că e o practică nefericită a celor care caută admirația masculină și atât, că e o dictatură sinistră a modei sau că e o modalitate ca oricare alta de a-ți modela corpul, toate s-au zis despre corset. Și nici una dintre poziții nu e foarte departe de adevăr.

Louis Vuitton toamnă/iarnă 2016

Louis Vuitton toamnă/iarnă 2016

Discuția a mers până acolo încât, în secolul al XIX-lea, revistele publicau scrisori pro și contra corsetului și a practicii de a te lega în balene ca să îți modifici silueta până ce ajungi la cea mai mică talie imaginabilă. Mi-am petrecut aproape o oră citind astfel de scrisori, și trebuie să zic că sunt cel puțin entertaining. Și informative. Și că, evident, la un moment dat bătălia asta (o să îi zic The Battle of The Corsets) a devenit una de tipul bărbați contra femei. Fie pentru că bărbații le spuneau femeilor că sunt idioate pentru că le poartă, iar ele își apărau cu înverșunare alegerea. Fie pentru că, mai târziu, lor le-au plăcut femeile care purtau corset. Evident, fix în vremea reformei victoriene a vestimentației, când ele nu mai aveau chef să le poarte.

Moschino toamnă/iarnă 2016

Moschino toamnă/iarnă 2016

Pentru amuzament, am să pun aici două mostre. Prin 1873, Elizabeth Stuart Phelps Ward scria: „Să ardem corsetele!… Și nu, nu puneți deoparte oasele de balenă, pentru că nu vă vor mai fi de folos vreodată. Să facem un foc de tabără din fiarele crude care ne-au cucerit toracele și abdomenul atâția ani și să răsuflăm ușurate, pentru că emanciparea noastră a început din acest moment.“ Evident, câțiva ani mai târziu, un domn scria și el: „Nu există nici o femeie la modă care să nu poarte corset.“

Alexander McQueen toamnă/iarnă 2016

Alexander McQueen toamnă/iarnă 2016

De la fetiș la norme sociale care te îmbolnăveau și modă dusă la extrem, corsetul a avut câte ceva pentru toți. A fost umilitor în aceeași măsură în care a fost empowering. Și nu știu cât are istoria corsetului de-a face cu fetișurile, cât are legătură cu un fel de putere pe care ți-l conferă un anumit look sau cu statutul de victimă a modei. Dar cert e că, vreme de secole, corsetul nu a fost detronat. Și, dacă mă uit la colecțiile Prada, Moschino, Vuitton sau Balmain, e clar că nu a plecat nicăieri de când l-am văzut ultima dată. Acum, că designerii ăștia s-au lăsat inspirați de tentativele lui Kim Kardashian de a reconstrui un ideal pierdut al feminității (infamul waist training) sau de conflictul între vulnerabilitate și putere pe care corsetul l-a lăsat „dezlegat“ de secole, nu îmi e clar.

Balmain toamnă/iarnă 2016

Balmain toamnă/iarnă 2016

Cert e că femeile au păstrat un soi de fascinație față de acest instrument care le-a chinuit generații la rând, dar pe care tot ele l-au apărat cu o energie cu care se puteau face multe lucruri mai interesante. Și nu pot să nu mă gândesc că toată povestea asta (mai ales când vine din partea doamnei Prada, căreia îi cunoaștem antecedentele feministe) poate fi și un soi de apropriere a unui obiect, de resemnificare a lui pentru fiecare generație.

Marc Jacobs toamnă/iarnă 2016

Marc Jacobs toamnă/iarnă 2016

Dar apoi, când îmi amintesc că Paul Poiret, bărbatul care ne-a eliberat de corsete, zicea cu mândrie că el a pricinuit căderea corsetului, dar le-a legat femeilor picioarele, îmi vine în minte și gândul ăsta că ne place să fim restricționate, sau măcar să păstrăm această iluzie nostalgică a unei supuneri trecute. Și nu e nimic îngrăditor în corsetele acestui sezon. Ci doar o referință pur estetică la un timp pe care l-am pierdut.

Joseph toamnă/iarnă 2016

Joseph toamnă/iarnă 2016

Preen by Thornton Bregazzi, toamnă/iarnă 2016

Preen by Thornton Bregazzi, toamnă/iarnă 2016

Foto: Vogue Runway, campanie Prada de Steven Meisel.

on people

De ce să (nu) vezi Regarding Susan Sontag?

E greu să îmi imaginez azi că a existat o vreme în care o intelectuală putea să fie superstar, să scrie peste tot pe unde trebuia astfel încât ideile ei să ajungă la o grămadă de lume, să fie luată în serios și în același timp să se înconjoare de o aură glam rezervată azi doar cântărețelor și starurilor de cinema.

Tocmai de asta m-am uitat la documentarul făcut de Nancy Kates, ca să înțeleg mai bine cum a fost posibil lucrul ăsta și ca să aflu mai multe despre Sontag, o figură feminină pe care toți o cunoaștem cumva, dar pe care nu ne-am chinuit prea tare să o aprofundăm.

Adică e mult mai probabil să o știi dintr-o poză superbă (și Susan Sontag era superbă, și foarte stylish pe deasupra) și să o asociezi vag cu „Notes on Camp“ sau cu Andy Warhol sau cu o noțiune de elită care azi s-a schimbat complet, decât să știi ce a făcut femeia asta de a ajuns așa de celebră și de deranjantă.

Așa că m-am uitat la documentarul pe care îl găsești acum pe HBOGo cu inima deschisă dar, din păcate, proiectul lui Kates nu mi-a arătat prea multe din ce voiam să văd. Cum ar veni, dacă îmi doream să știu mai multe despre intelectuala foarte publică care a definit un curent cultural, despre femeia care a spus cu mare îndrăzneală, post 9/11, că atacurile asupra SUA au fost repercusiuni ale politicii externe ale Statelor (blasfemie!), despre gândurile ei despre fotografie, boală, interpretare etc., etc., atunci nu am aflat mai nimic.

Peter-Hujar-Susan-Sontag-1975-a-question

Mai mult, am avut constant senzația că documentarul își propune să spună foarte multe lucruri despre viața ei intimă, pe care Sontag a avut grijă să o păstreze intimă de-a lungul vieții, în ciuda celebrității ei. Sunt interviuri acolo cu Harriet Sohmers Zwerling, Eva Kollisch, Lucinda Childs și Annie Leibovitz, toate foste iubite ale lui Sontag. Sunt și considerații, uneori, despre lucrările ei, dar toate făcute cu un ton atât de condescendent încât te fac să te întrebi de ce merita persoana în cauză un documentar dedicat ei. Nu se găsește, însă, aproape nimic despre opiniile ei politice. Despre gândurile ei cât se poate de serioase. Despre cum a militat pentru femei, pentru drepturile omului, împotriva războiului din Vietnam șamd. Sau despre crezul ei că un intelectual are datoria să fie angajat politic, să vorbească în numele celor care nu se pot exprima.

susan-sontag-a-question-1

Și asta e nedrept – și se potrivește foarte bine cu ceva ce a zis Sontag însăși (și zice și în filmul ăsta care îți lasă, în final, impresia că a vrut doar să imortalizeze efemerul unei celebrități). Că fotografiile te fac să pozezi. Și că reprezintă un adevăr. Și că sunt reale. Doar că, uneori, în memoria noastră colectivă rămâne doar fotografia, nu și contextul care a creat-o sau personajul care stă în centrul ei. Cam așa și cu Regarding Susan Sontag.

Aici un clip cu Susan Sontag pe când era fotografiată de Andy Warhol:

Foto: Peter Hujar, Jill Krementz.