on women

Nu am fost toate grase la un moment dat?

Aș vrea să încep această postare cu ceva ce a spus Madeleine Albright la vremea la care abia se alăturase campaniei lui Hillary Clinton. „There is a special place in hell for women who don’t help other women.“ Cred că am mai folosit o dată citatul ăsta pentru care doamna Albright și-a furat-o sănătos de la feministele mai corecte decât mine, dar tot îmi place și mi se pare relevant, așa că îl repet. Mai mult, mi se pare că e relevant pentru orice situație în care o categorie (să-i zicem defavorizată) de oameni nu se unește sub ura privilegiaților.

Dar acum e vorba strict despre femei. Dacă nu ați observat încă, pentru că e netul doldora de subiecte mai interesante, în vremurile noastre un blogger priceput la toate s-a găsit să comenteze blogosfera de fashion și beauty din țară. În parte, blogosfera aceasta merită comentată – cele mai multe produse pe care le generează ea sunt inutile și plictisitoare. Sunt și excepții. Dar nu despre asta vorbesc eu. Ci despre faptul că bloggerul priceput la toate a găsit de cuviință să comenteze competența persoanelor care scriu pe aceste teme (beauty și fashion) care îi sunt, evident, străine, corelând-o cu numărul kilogramelor acestor persoane. Ei bine, asta e o mizerie și nici nu merită comentată. Nu ar merita, poate, nici să zic că bloggerul cu pricina a indicat fățiș o anumită persoană din numita blogosferă de nișă. Mitocănii de felul acesta se întâmplă în fiecare zi, iar cei care cred că femeile trebuie să existe pentru pura lor plăcere vizuală sunt mulți. Iar când aceleași femei nu satisfac criteriile unei priviri libidinoase ar trebui să se ascundă într-o grotă sau ceva – ăsta e reversul gândirii misogine a multor bărbați mai luminați pe care îi știu. Deci ce avem aici este o situație în care un bărbat îi spune unei femei care se află în plin proces de slăbire că nu are dreptul să dea sfaturi de frumusețe sau… de slăbit.

Treaba asta se cheamă, cum ziceam mai sus, mârlănie. Se mai cheamă și mansplaining – „mensplicație“ este cuvântul hibrid pe care îl folosesc eu pentru a denumi acest fenomen. Nu e nimic nou în asta – e acel lucru care ți se întâmplă de fiecare dată când ești întreruptă dintr-un enunț pentru că ești femeie și pentru că un bărbat trebuie să îți arate cum e mai bine să vorbești/să crezi/să orice.

La atacurile bloggerului priceput la orice și mitocan (tot la orice) au reacționat mai multe bloggerițe – multe sărind în apărarea celei vizate. Cu vorbe mai corecte sau mai puțin atent gândite, ele s-au unit to help a sister, lucru care mă entuziasmează și îmi arată că, în cele din urmă, femeile din jurul meu încep să se ajute. Mi se pare o atitudine faină – un început bun.

Ce nu mi se pare fain deloc, însă, e că tot pe blogul unei femei am întâlnit un soi de descriere a situației care le acuza pe tinerele domnișoare din blogosfera de beauty de o așa numită „patimă feministă“ cu care au sărit în apărarea colegei lor. Patima aceasta le-a făcut, vezi tu, să reacționeze lipsit de eleganță. Iar dacă mai sus vorbeam despre mensplicație, pentru felul aceasta de prostie nu am încă un cuvânt. Dar atunci când o femeie găsește motive să justifice atitudinea misogină a unui bărbat și să le reproșeze altor femei lipsa de grație atunci când se apără, îmi dau seama că sunt multe lucruri greșite în mintea acelei femei.

Unul dintre ele ar fi, iată, că noi, femeile, deși suntem toate în aceeași oală, tot trebuie să fim cumva pe placul cuiva ca să putem exista în pace, fără să deranjăm. Și înțeleg că un bărbat preferă să perpetueze stereotipul bunăciunii care e singura competentă în materie de bunătate. Dar nu înțeleg cum o femeie nu vede că nu, nu trebuie să fim grațioase în orice situație. Și nici elegante. Și nici că nu e ceva greșit în faptul că unele bloggerițe aleg să se dezbrace, la propriu, din ce în ce mai mult – fie în căutare de like-uri și click-uri, fie pentru că așa au ele chef.

Mi se pare suprinzător, și am mai vorbit despre asta, că unele femei aleg să se supună singure unor criterii după care nu au cum să câștige. Mi se pare ciudat să comentezi nuditatea unor femei, pentru că asta îți anulează ție șansa de a te simți la un moment dat atât de bine cu tine încât să îți expui online nuditatea. Și nu e nimic greșit în a decide să te expui. Mi se pare trist să le reproșezi unor femei lipsa de eleganță în reacție – pentru că atunci când ești atacată nu de eleganță e nevoie, ci uneori chiar de vorbe grele, care, nu-i așa, nu se aud bine spuse cu o voce gingașă. Și, că tot suntem la capitolul ăsta, mi se pare trist să îi reproșezi unei persoane kilogramele, fie că ești bărbat, fie că ești femeie. Dar, ca femeie, cred că ar trebui să îți recunoști ție că, măcar o dată în viață, sub lumina aia sinistră de neon dintr-o cabină de probă, tot ai fost și tu grasă. Măcar un pic.

Așa că, nah. Toate am fost grase la un moment dat. Și toate ar trebui să ne unim când cineva ne reproșează tocmai slăbiciunea asta – un standard inutil și imposibil impus de o societate în care femeia ar trebui să fie în prea multe feluri, dar în nici unul dintre ele nu ar trebui să fie solidară cu alte femei.

PS: This one is for Ioana, pe care nici măcar nu o cunosc.

Foto: Terry Richardson pentru Vogue Paris.

1 Comment

Comments are closed.