on women

Mai putem să câștigăm?

Am avut, săptămâna asta, cel mai devastator deadline, și cumva sunt recunoscătoare că am muncit atât de mult încât nu mi-am putut permite să procesez ce s-a întâmplat la alegerile din SUA. Totul s-a sfârșit azi-dimineață, după predarea din noaptea trecută, când m-am trezit și nu am mai găsit nimic atât de presant încât să îmi ia gândul de la deznădejdea pe care o simt cu fiecare gură de aer, ca pe un nod oribil în gât, o apăsare nesuferită care nu pleacă cu nici un chip.

Deci scriu despre asta.

Sunt o fană. Sunt o naivă susținătoare a lui Hillary Clinton. Am „ținut“ cu ea cu entuziasmul cu care microbiștii se uită la Griezmann, cu ardoarea cu care caută bisericoșii salvarea în altă parte. Am ținut cu Hillary de la bun început, de la momentul acela în care figura ei a devenit fața publică a umilinței și rușinii. Am iubit-o, ce zic, de când mă știu, și am apărat-o dintotdeauna în fața bărbaților (mai ales, dar nu numai a lor) care foloseau cuvântul ambițioasă de parcă ar fi descris cea mai neagră caracteristică a umanității. Iar de când a decis să candideze, iar, pentru postul de „cea mai puternică persoană din lume“ (asta e definiția președinției SUA pe care i-am dat-o prietenei mele, o fetiță de patru ani și jumătate), am sperat din tot sufletul că va câștiga. Pentru că, dacă nu ea, atunci cine? Și, dacă nu acum, atunci când?

Mi se părea că au fost întrunite condițiile necesare și suficiente pentru ca o femeie să conducă, în cele din urmă, lumea către un loc mai bun și mai pașnic și mai tolerant. Era timpul, era și omul.

Sunt o socialistă, dar Bernie nu mi s-a părut ispititor nici o secundă. Sunt naivă, dar nu atât de naivă, iar azi mă uit cu o urmă de resentiment la toți suporterii lui Bernie care nu au crezut în ea și care cred că sunt la fel de dezamăgiți azi cum sunt și eu.

Dacă aș fi fost cetățeană a SUA, recunosc că aș fi votat-o cu my vagina, așa cum mi s-a spus că nu se face. Dar aș fi votat-o și cu capul, știindu-i și defectele, și calitățile. Iar celor care mi-ar fi spus că nu e de încredere, că are defecte, că a greșit sau chiar că e coruptă, le-aș fi spus că nu contează. Pentru că are și o calitate (dincolo de multe altele, reale, pe care nu cred că le poate contesta nimeni) care e mai importantă ca oricare alta pentru ce sunt eu azi. Și, mai mult, le-aș fi spus celor care o contestau că nu contează altceva mai tare, pentru mine, decât feminitatea ei. Pentru că au fost atât de mulți bărbați idioți in charge cu tot ce contează pe lumea asta încât e timpul să avem și noi idioata noastră. Deși nu e nici pe departe o idioată.

Și deci, da, aș fi votat-o pentru că e femeie, pentru că e nevoie de o femeie acolo. Oricât de dezastruoasă s-ar fi dovedit Hillary ca președintă, ar fi rămas pentru noi, jumate din populația lumii ăsteia, conștiința unei posibilități. Celor care au zis că Hillary nu e progresistă, le zic că nu știu ce progres mai important puteam face decât instaurarea încrederii, în jumătate dintre oamenii de pe pământul ăsta, că se poate. Că putem să conducem, să câștigăm, să depășim odată mizeria asta sordidă în care ne bălăcim și în care cealaltă jumătate (sau o parte considerabilă a ei) crede că grab her by the pussy e felul în care trebuie să meargă lucrurile când se raportează la noi.

Când i-am povestit tinerei mele prietene despre ea, i-am zis că cel mai important lucru pe care a trebuit să îl facă Hillary ca să ajungă cea mai puternică persoană din lume a fost să aibă răbdare, să aștepte.

Acum, când Hillary a pierdut, știu că vor fi consecințe politice grave, știu că se poate dezlănțui iadul (la fel de bine cum poate să nu o facă). Știu că alegerea asta poate să determine felul în care ne vom raporta la planeta pe care o locuim, la alți oameni, că ne poate face paranoici, că ne poate sădi frica asta care ne înnoadă lacrimile în gât. Știu că multe lucruri rele, pe care am încercat să le negăm, să ne prefacem că nu există, vor ieși la iveală din noi, că naționalismul și rasismul și lipsa de empatie și de acceptare față de ceilalți au găsit prilejul să ne ia pe sus.

Dar, dincolo de toate lucrurile astea, mai e unul la fel de grav. Că nu știu ce să fac cu convingerea, din nou vie, după ce păruse să pălească, că nu putem să câștigăm. După ce am sperat atât că we shall overcome, nu știu cum să reacționez la gândul ăsta persistent că nu putem învinge. Și, ce e mai trist, nici nu știu ce să îi zic fetiței căreia îi povesteam despre cea mai puternică persoană din lume.

Foto: Reuters/Carlos Barria