on women

Envy me?

„Warning: Kendall Jenner’s Style Will Give You Major Wardrobe Envy“. Bineînţeles, dau click. Ia sa vedem invidia! Mă uit prin galeria de poze: leggings, puloveraşe miţoase, topuri ce lasă la vedere abdomenul, jeanşi casual, ochelari de soare din ultimele colecţii, poşetuţe cu branduri sonore. Drăguţ, drăguţ şi iarăşi drăguţ. Dar Instagramul e tapisat de astfel de ţinute „casual, ca şi cum am ieşit aşa din casă când, de fapt, eu m-am probat o oră“. Instagramul e sufocat de Kendall Jenner. Deci am imunitate la ambele subiecte. Şi nu sunt invidioasă. Kendall nu mă sfidează cu vreun Patek Philippe în ediţie limitată, ci are un street style studiat în aşa fel încât toate fetele din generaţia ei să identifice cu ea.

Deci, constat cu stupoare că îmi pierd timpul. După ce a fost la modă „ghici cine a purtat aceste cizme“ şi vedeam o celebritate cu faţa tăiată din poze şi alte fel şi fel de păcăleli, instigarea la invidie este noul truc prin care unele publicaţii online vor să mă păcălească să dau click. Şi le merge. Şi nu numai cu mine. Întrebarea este de ce?

Un celebru studiu din 2013 realizat de Universitatea din Michigan ne arăta că Facebook-ul ne deprimă pentru că ne comparăm traiul cu nişte variante idealizate ale vieţilor celor din jurul nostru. Deh, cine pune poze în care se trezeşte cu faţa ridată de cutele cearşafului, în care se ceartă cu iubi, în care papă un sandwich cu ce-a găsit prin frigider sau în care e supărat că nu-i răspunde BBF-ul la telefon? Pentru că, numai prin faptul că selectăm momentele pe care le împărtăşim cu alţii, punem deja un filtru pe vieţile noastre (hashtag-ul #nofilter ar trebui să dispară). Şi asta e super-OK. Pentru că cred că mulţi dintre noi am dezvoltat un fel de ad block al invidiei cauzate de fericirea/succesul/frumuseţea altora. Doar ştiu că până şi mie mi-ar plăcea să arăt fix ca în poza mea de profil! În plus, mi pare reconfortant să văd poze din ţările calde când afară bate vântul siberian, ador să văd locuri şi lucruri care încă-mi sunt străine sau să-mi amintesc că n-am mai mâncat de mult o cremă de zahăr ars (#yum). Şi îmi place să văd oameni fericiţi! Asta mă face să cred că acel studiu din 2013 e depăşit. Poate că am exersat acest gen de detaşare în ultimii trei ani. Sau poate nu sunt genul care să invidieze.

Dar comportamentul meu online îmi spune că mi-aş dori să fiu! Doar de aia am dat click. Şi m-am simţit păcălită când nu am ajuns să invidiez pe nimeni. Ajung să cred că subiecţii care au participat la studiul despre care îți vorbeam, care s-au declarat deprimaţi în urma comparaţiei cu alţii, fix pentru asta intrau pe Facebook. Să aibă un motiv să se simtă rataţi. Să-şi confirme ceea ce o voce din capul lor le spunea deja… poate un părinte narcisist sau vreun profesor plictisit. Ideea e că nimeni nu te poate face să te simţi invidios decât cu acceptul şi colaborarea ta tacită.

Însă ce mă enervează este instigarea la invidie. Oare nu e suficient că e în natura noastră să ne intereseze capra vecinului? Oare aceşti oameni care sunt vulnerabili la comparaţia cu alţii şi nu ştiu să dezbrace reţelele sociale de filtrul lor fundamental al fericirii selective mai au nevoie de vreun imbold pentru a se adânci în depresii?

În plus, mi se pare că toată această poveste le afectează mai ales pe femei – nouă ni se servesc astfel de titluri, aşa cum, cu ceva timp în urmă, erau la modă comparaţiile între celebrităţi: titluri de genul cine a purtat mai bine rochia cutare sau fotografiile în care erau subliniate defectele fizice ale starurilor funcţionează pe acelaşi principiu al concurenţei.

Dar, recunosc, empatizez cu cei care invidiază. Pentru că îmi dau seama că, de obicei, sunt imaturi emoţional sau nu au foarte multă experienţă de viaţă. Dacă aş fi avut vreo 15 ani, înainte să gust din toate cele, mi-aş fi imaginat că toate fetele cu sâni mari sunt fericite în dragoste, că oamenii sunt într-al nouălea cer pe tot parcursul vacanţei, că toate cuplurile se scaldă zilnic în armonie şi extaz sau că, dacă porţi o chestie semnată de un brand celebru, ai reuşit în viaţă (dar nu e chiar aşa, nu?). Şi știu că, dacă aş fi fost adolescentă pe vremea reţelelor sociale, aş fi avut o altă atitudine, pentru că îmi amintesc un episod grăitor de pe vremea aia. Văzusem un banner uriaş pe un bloc de la Unirii cu o fată angelică, cu ochi albaşti şi pupile augmentate vizibil în Photoshop, pe care scria „Envy me“. Mi-am zis: „Nu, mulţumesc!“. Şi nici măcar nu am fost curioasă să adulmec parfumul. Însă, a doua zi, mi-am cumpărat lentile de contact albastre. Recunosc, şi mâine mi-aş cumpăra abdomenul lui Kendall Jenner, dacă ar fi disponibil. Şi dacă aş putea să mănânc în continuare ca mine. Însă nu pot fi invidioasă pe o dietă strictă. Dar aş vrea să fiu.

Foto: Mean Girls