on issues

Despre Serena, body shaming și modele

O să zici, văzând două articole vag legate de tenis pe homepage-ul A Question, că avem o obsesie. Și avem. Eu, cel puțin, știu sigur că am. Am ajuns atât de departe cu asta încât prietenii mei îmi întorc, pur și simplu, spatele când încerc să deschid vreo discuție legată de un Grand Slam. Până acolo încât, în dezbateri, am lansat chiar ipoteze dubioase despre cum sportul ar trebui să fie noua noastră religie (pentru că valori) și că doar sportivii mai pot să fie modele (pentru că Roger Federer). De fapt, poate de asta îmi întorc spatele.

Dar, în parte, despre asta este vorba și aici. Când am început să mă gândesc la textul ăsta, voiam să ilustrez articolul cu o fotografie a Serenei Williams din Vogue. Dar asta ar fi o minciună. De ce? Pentru că toată lumea are impresia greșită că Serena ar trebui să arate altfel decât arată. Despre asta este discuția și despre asta merită, încă, să vorbim.

Mă uitam la Serena, acum câteva săptămâni, când câștiga cel de-al 21-lea Grand Slam de single din carieră (are 36 în total), învingând-o pe Garbine Muguruza la Wimbledon, în vreme ce Anna Wintour o privea din loja rezervată prietenilor și membrilor familiei. Și mă gândeam cum victoria aia istorică, în care o jucătoare ca Serena (considerată de mulți cea mai mare din toate timpurile, cu tot respectul pentru Navratilova) câștigă încă o dată, la 33 de ani, un Grand Slam, poate să însemne un mare, imens lucru. Dar cum, pentru cei mai mulți dintre oamenii care o privesc, nu va însemna nimic.

Serena Williams reprezintă un caz clasic de femeie ale cărei reușite profesionale sunt mult mai puțin discutate decât felul în care arată. Adică, pentru o persoană care a câștigat cam tot ce se putea câștiga în domeniul ei de activitate (există până și termenul de Serena Slam, care înseamnă să obții patru titluri majore la rând), e cel puțin ciudat să auzi următoarele chestii. Că arată ca o gorilă. Da, pe bune. Că nu e feminină. Că e amenințătoare. Că e prea musculoasă. Că e grasă! Că, după cum a zis Shamil Tarpischev, un oficial rus care a fost și amendat între timp: „The Williams brothers. It’s frightening when you look at them“. Sau, cum a zis Ben Rothenberg în New York Times (pe bune, New York Times?), într-un articol deja intens dezbătut, „Williams has large biceps and a mold-breaking muscular frame“. Asta ca să nu mai vorbim despre faptul, dezbătut, și el, de tot soiul de publicații, că Serena nu câștigă nici pe departe la fel de mulți bani ca Maria Sharapova, eterna sa rivală care nu reușește să o întreacă la alt capitol decât la cel al endorsării de produse.

Ei, ai înțeles ideea. Nu prea contează ce face Serena pe teren, pentru că oricum tot timpul va fi vorba despre corpul ei. E asta o problemă care ține de rasism, de faptul că va fi mereu comparată cu femei albe și cu niște convenții care glorifică acel corp super-skinny al modelelor pe care ne-am obișnuit să le tot vedem în reviste? E o chestie care ține de faptul că e femeie și că nu dă impresia aia de delicatețe, de gingășie, așa cum prost este interpretată feminitatea azi?

Și, până la urmă, e corpul Serenei o problemă? Deloc.

E dezbaterea despre corpul Serenei necesară? Se prea poate, dar este una constructivă. Căci, pentru fiecare persoană care îi va contesta în vreun fel meritele acestei femei (da, chiar și dându-și cu părerea despre corpul ăla) există, iată, multe altele care i le recunosc. Și care o văd pe Serena drept ce este. O atletă uimitoare. Și un model cu un potențial uriaș.

Când am ajuns la arenele BNR să văd finala turneului BRD Bucharest Open zilele trecute, atunci când tânăra și musculoasa Anna Karolina Schmiedlova a învins-o pe favorita (dar tot musculoasa) Sara Errani, o mulțime de fetițe chiuiau din tribune. Și le încurajau pe fetele alea care nu au corpuri atipice, ci au corpurile foarte normale ale unor atlete, lucrate intens astfel încât să devină din ce în ce mai performante și mai eficiente, fără obsesii pentru dimensiuni standard. Și mă gândeam că fetițele alea, devenite, toate, brusc interesate de sport odată cu apariția Simonei Halep pe marile terenuri ale lumii, or să tot vadă corpuri despre care se va tot vorbi în alt fel decât cel în care se vorbește de obicei despre corpurile femeilor. Corpuri care nu vor fi modelate ca să fie dezirabile. Cu puțin noroc, poate că fetițele alea o vor vedea și pe Serena. Și cred că, văzând, vor învăța de acolo că un corp atât de puternic, de funcțional, de performant, este un corp frumos. Și care impune respect.

2 Comments

  1. De ce brusc e o chestie de rasism sa zici ca serena e mare ca un barbat? Unde e rasismul? Tre sa folosesti cuvinte mari si nelalocul lor ca sa poti sa critici mai bine, asa-i?

  2. Gabi Mi says on August 14, 2015

    In principiu, nu e ok sa critici (cu sau fara cuvinte mari, cu sau fara rasism). Iar daca aduci critici e recomandat sa fie despre subiectul in discutie (in cazul nostru tenisul) si nu despre cum e imbracata, cum arata o jucatoare.

Comments are closed.