on issues

De ce am treabă cu HIV/SIDA?

În viața mea există puține constante, dar una care se încăpățânează să rămână cauza mea de suflet este lupta împotriva HIV/SIDA. Asta sună pompos, ca și cum mi-aș fi dedicat o bună bucată de viață voluntariatului în Africa. Ceea ce, în mod evident, nu s-a întâmplat niciodată.

Totuși, pe parcursul existenței mele modeste, SIDA a jucat o parte importantă. Nu mai țin minte cum de s-a ajuns la asta, dat fiind că nu am prieteni apropiați care să sufere de această boală și că, până ce nu am devenit implicată cu totul în lupta aceasta, nici nu cunoscusem pe nimeni despre care să știu că este infectat cu HIV. Cert este că, la un moment dat, am lucrat pentru câțiva ani într-un ONG care avea drept scop prevenirea infecțiilor cu transmitere sexuală. În special HIV. A fost o muncă ce mi-a plăcut teribil, dar care m-a frustrat în nenumărate rânduri, pentru că sunt foarte puține lucrurile pe care le poți face ca să oprești un astfel de virus (care afectează, astăzi, 36,9 milioane de oameni). Dar munca aceea continuă să rămână, în mintea mea, cea mai semnificativă pe care am depus-o vreodată.

Cum ziceam, pe când lucram în cadrul unui program de succes, am și cunoscut prima persoană infectată. Era un adolescent ce făcuse parte din acea generație nenorocită care a contactat virusul în spitale, la începutul anilor ’90, în urma unui dezastru medical pentru care, și în ziua de azi, nimeni nu a fost tras la răspundere. Cu toate că activam de ceva vreme în domeniu, când i-am strâns mâna mi-au transpirat palmele, lucru de care nu sunt mândră defel.

Mai târziu, după ce l-am cunoscut pe acest tânăr care fusese angajat ca să le povestească altora despre ce înseamnă să trăiești cu HIV, m-am familiarizat și eu cu felul lui de viață. Adică am învățat, mai de aproape, dincolo de statistici, ce înseamnă stigma, ce înseamnă tratamentul și câtă grijă trebuie să ai de tine, toată viața, dacă vrei ca viața aceasta să fie lungă și să se înscrie într-o oarecare normalitate.

După aceea, am cunoscut din ce în ce mai mulți oameni infectați. Mi-i amintesc pe cei doi tineri din Buzău pe care i-am întâlnit într-o dimineață, pe când îmi însoțeam un coleg într-o delegație de research. Aveau douăzeci și ceva de ani și, de când cei din jur aflaseră că sunt infectați, își pierduseră familiile și locurile de muncă și trăiau cumva la limită, într-un coșmar perpetuu care oscila între lupta pentru a obține tratament (teoretic asigurat de stat) și de a trece nebăgați în seamă de cei din jur.

Prinsă în hora asta, am aflat în continuare de mulți, foarte mulți oameni care trăiesc cu HIV în România. Pe unii i-am întâlnit, altora le-am aflat doar poveștile. Și, pentru că genul acesta de povești mă sensibilizează și pentru că simțeam nevoia să fac mai mult, m-am aruncat și mai tare în munca mea. Care, cum ziceam mai devreme, nu era dintre cele mai eficiente.

Am decis să plec din ONG-ul cu pricina în momentul în care un proiect pe care îl gândisem împreună cu colegii mei a pierdut o licitație – era vorba despre prevenirea HIV/SIDA în penitenciare, o cauză cum nu se poate mai dreaptă, pentru că sunt locuri în care riscurile sunt mari, iar închisorile sunt unele dintre aceste locuri.

M-am îndreptat atunci către presă, luând după mine, într-o cutie, câteva suveniruri – fundițe roșii, pliante și alte lucruri ce îmi aminteau de felurite proiecte la care lucrasem. Și am decis să fac presă gândindu-mă că, dacă nu pot face o schimbare în locul în care eram, pot măcar să atrag atenția, pe cât de des permite formatul unei reviste glossy, asupra realității în care trăiesc acești oameni. Printre lucrurile acelea pe care le-am păstrat cu sfințenie se află o fotografie a unui copil născut seropozitiv în Africa, un reminder că e nevoie de munca celor ca mine (și, mai mult, de munca celor mai dedicați decât mine).

O vreme, am scris deseori despre HIV/SIDA. Am însoțit reprezentanții ARAS în tururile lor de noapte prin cartierele din București populate de prostituate și pești și am scris despre asta, am fost la schimburile de seringi și am scris despre asta, am întâlnit persoane gay seropozitive (la vremea aceea o categorie cu grad ridicat de risc) și am scris despre asta.

Ultima dată când am scris, totuși, la modul serios și responsabil despre HIV/SIDA, a fost în 2010. Era o perioadă neagră pentru cei afectați de această boală în România. În anul acela, Guvernul oprise de două ori finanțările pentru tratamente. Asta înseamnă că cei peste 7000 de oameni care erau la vremea aceea în tratament și-au întrerupt schemele de medicamente. Ceea ce presupunea ca ei să nu mai poată reveni la aceleași scheme căci, după o astfel de întrerupere, corpul nu mai răspunde la tratament. Am vorbit atunci cu oameni care, după ce încercaseră mai multe scheme (care au, toate, date de expirare și trebuie schimbate la un moment dat și sunt, până la urmă, finite), ajunseseră la ultima schemă. Pentru ei întreruperea tratamentului a fost dezastruoasă. Nu am mai vorbit de atunci cu ei, dar sper că sunt bine.

Pentru același articol, am vorbit cu oameni cărora le era refuzat tratamentul în spitale, la dentist sau aiurea. Un lucru care pare greu de crezut. Dar care se întâmplă și azi. Am vorbit cu o femeie care nu a mai avut unde să nască pentru că era seropozitivă. Am vorbit cu oameni care făceau trafic de medicamente în încercarea disperată de a salva niște vieți. Și am vorbit cu oameni care îmi spuneau că articolul meu despre cei peste 10.000 de oameni pe care autoritățile din România refuzau să îi vadă ar trebui să fie pozitiv, să mai risipească din stigma asociată cu infecția aceasta.

Nu a fost nici pe departe pozitiv, pentru că nu avea cum să fie. Cinci ani mai târziu, lucrurile nu stau mai bine în România. Anul acesta s-au raportat 474 de noi cazuri în România. Dacă știi cât de rar se testează oamenii pentru asta, ai să înțelegi că nu este un număr real. Dacă, atunci când am început eu să mă implic în această poveste, exista încă o prejudecată care spunea că cei mai afectați oameni sunt cei care fac parte din comunitatea gay, acum lucrurile s-au schimbat radical. Raporturile heterosexuale sunt cele care conduc la cel mai mare număr de infecții. Cele mai multe persoane infectate recent sunt femei. În cei cinci ani care au trecut de la ultimul meu reportaj serios despre HIV/SIDA cercul s-a strâns tare. Nu mai trebuie să caut oameni infectați cu HIV, pentru că aud din ce în ce mai des de oameni din jurul meu care s-au infectat. La nivel mondial, există strategii care au drept scop eradicarea HIV până în 2030. Uitându-mă în jur, nu văd cum ar fi posibil acest lucru. Dar, dacă ceva este posibil, atunci lucrul acela e să mergem să ne testăm, să ne protejăm și să nu ne oprim niciodată din lupta aceasta, oricât de nesemnificativă ne-ar părea ea.

2 Comments

  1. M-am nascut in perioada ’90. Baiatul din patul de langa mine, mai mare sau mai mic cu cateva zile decat mine, a murit la 14 ani pentru ca asistenta nu a schimbat seringa. Mama a refuzat sa accepte injectii cu vreun ac care nu a fost desigilat in fata ei. Am fost testata de cateva ori si sunt ok. Dar cand ma gandesc cat de aproape am fost. Am scapat pentru ca mama e rea de gura. Ani mai tarziu, o asistenta s-a simtit jignita cand i-am cerut desigilarea acului in fata mea, spunandu-mi ca nu se mai intampla lucruri ca pe vremea lui Ceasca. S-apoi i-am spus ca stau in fata ei, pentru ca la un moment cineva a avut curaj sa spuna “NU”. Mai avem atat de multe de invatat.

  2. Mă bucur pentru tine, ce să zic. Și cred că mulți am fost aproape, atunci. De asta nu ar trebui să neglijăm problema.

Comments are closed.