on issues

Cum a fost la Bucharest Pride?

Varianta scurtă: a fost bine. La anul o să fie și mai mișto. Dacă o să mai avem de ce să fim mândri.

Și acum varianta lungă.

Pride-ul de anul ăsta ar fi trebuit să înceapă pe 23 iunie, când Coaliția pentru Familie a dus la Parlament un camion cu #3milioane de semnături care să restrângă drepturile încă necâștigate ale unei comunități oricum discriminate. Simbolic, acolo a început totul. Pentru că, dacă Pride-ul ăsta a fost mai vizibil, mai decis și mai militant decât altele, de aici i s-a tras, de la gestul acesta colectiv de discriminare pe care și l-au asumat oamenii de bine, familiile tradiționale și religioșii care nu au lucruri bune de făcut.

Pride-ul ăsta a venit cu o mulțime de premiere (campania #ELLEOKCasatoriileGay, de care sunt foarte mândră și pe care o găsești aici; inițiativa MozaiQ pentru oficializarea căsătoriilor gay și a parteneriatelor civile între persoane de același sex; primii sponsori, un ministru prezent la Marșul Diversității – Violeta Alexandru –, și câteva gesturi de susținere de la branduri care merită toate laudele).

Pentru mine, premiera a fost angajarea mea „politică” în această luptă. Culmea, la al zecelea Pride la care am fost. Sub forma unei pancarte. Cred de multă vreme că lupta asta e și trebuie să fie una politică. A fi LGBT este (încă, și din păcate) un fapt politic, pentru că vine la pachet cu o mulțime de prejudecăți asociate și cu o tonă de diferențe legale care au grijă să îi țină pe oamenii din comunitate la o parte, într-o margine a societății unde nici prea vizibili nu sunt, dar nici nu au voie să fie vizibili pentru că devin exhibiționiști. În care nici drepturi nu au, dar nici drept să le ceară, pentru că se lamentează. Și așa mai departe.

Pentru că Pride-ul este un eveniment politic, anul acesta am decis să fac și să port o pancartă cu un mesaj care se adresa clasei politice. Așa că m-am dus la Pride cu un banner pe care am scris, cu o pensulă mică de machiaj, un mesaj pentru președintele tuturor românilor. „Erau gay în #Orlando, domnule Iohannis” a fost modalitatea mea de a-i spune unui om pe care l-am votat că nu poate să ignore o întreagă categorie de oameni printr-o omisiune. Faptul că Iohannis a adresat condoleanțe după #Orlando fără să menționeze că a fost vorba acolo de un atac asupra comunității LGBT și faptul că mesajul lui a venit la scurt timp după ce o hotărâre CEDO a amendat statul român pentru indolență în fața unei agresiuni motivate de ură față de persoane LGBT arată un lucru îngrijorător: că nimeni, de la Poliție până la președinte, nu e dispus să arate empatie sau să protejeze această comunitate.

Mesajul de pe pancartă, cum a apărut deja denaturat în presă, a fost motiv de îngrijorare pentru Jandarmeria Română. Aș vrea să clarific aici, că poate nu s-a înțeles din articolele apărute, că Jandarmeria nu mi-a adresat nici un moment vreo întrebare sau vreo cerere legată de pancartă, dar că de-abia așteptam să o facă. Am aflat abia după discuția dintre Jandarmerie și organizatorii de la Asociația ACCEPT că ea a avut loc și că jandarmii ar fi susținut că pancarta ar fi una împotriva președintelui. În mod evident, nu era cazul. Dar e interesant că cineva a crezut că este și că sensibilitatea forțelor de ordine e așa inflamată. Sunt sigură că, dacă acest mesaj a ajuns la Iohannis, el nu s-a simțit jignit pentru că știe ce am vrut să zic. Ceea ce înseamnă că mai am încă un strop de speranță.

În altă ordine de idei, vreau să mai spun că citatul apărut în Adevărul nu a fost exact. Și că Evenimentul Zilei nici măcar nu ne-a întrebat nimic. Și apoi, poziția „oficială” este asta: politicienii din România nu au dreptul să ignore această comunitate și fac deja acest lucru de prea mulți ani. Faptul că nu vorbesc public și nu iau decizii politice privind comunitatea arată că le e frică să nu piardă capital electoral, dar și că uită că există capital electoral chiar în comunitate și între aliații ei, un capital care s-ar putea dovedi esențial în alegeri. (Așa, ca exemplu, Hillary Clinton a fost ieri la Pride-ul din New York, ca să vedeți că se poate.) De asemenea, faptul că politicienii ignoră persoanele LGBT se datorează și acestei comunități indecise, înspăimântate și divizate, care nu i-a tras de mânecă deloc, până acum, pentru tăcerea lor.

Ei și acum, că am terminat cu Pride-ul ăsta, vreau să zic că a venit momentul ca lucrurile să fie politice pentru întreaga comunitate și pentru toți aliații lor. Am mărșăluit câteva ore printre copaci (încă o dată, mulțumiri Primăriei București care nu permite unei adunări de 2500 de oameni să fie vizibilă și o pune să se plimbe prin parc, dar restricționează an de an traficul pe Calea Victoriei pentru 60 de reprezentanți ai extremei drepte în România.) A fost soare, am avut stegulețe, copii, muzică. Dar nu e de ajuns. Asta nu le oprește pe cele #3milioane să ne atace și pe mulții oameni politici să ne ignore. Pentru a-i opri avem nevoie de acțiune. Tot timpul, nu doar la Pride. Și, pentru că avem aceste #3milioane de oameni plini de o ură gata să se propage (ca să îl parafrazez pe activistul meu preferat, Larry Kramer, „3 milions is a fucking plague”), trebuie să ne pregătim să dăm piept cu ele cu toate mijloacele pe care le avem la dispoziție. Suntem pe cont propriu aici, în fața valului de limbaj extrem de violent și de discriminatoriu. Suntem singuri în fața acestei manifestări a urii față de care nici o autoritate a statului nu ia atitudine, ceea ce nu e ok. Trebuie să ne dăm seama, odată pentru totdeauna, că trebuie să reacționăm. Violența lor nu e singulară și nici nu se va limita doar la această comunitate. Iar în climatul extremist care începe să acopere Europa, avem nevoie de voci puternice care să le acopere. Și să ne punem de acord între noi, ong-uri, comunitate, activiști, aliați, și să ne dăm seama acum, în ultimul ceas, că dincolo de curcubee pe Facebook, trăim cel mai prost moment din istoria recentă a comunității LGBT din România. Și că, dacă nu strângem rândurile, dacă nu ieșim din dulap, dacă nu ducem lupta asta până la capăt, mai ales la nivel politic, la anul nu o să mai avem nici un motiv de mândrie.

https://www.youtube.com/watch?v=KN9fjecqxLM

PS: M-am agitat atât de tare încât am uitat că a fost cineva acolo care ne-a susținut – eu vreau să îi mulțumesc, și aici, Andreei Bălan for being the bravest and the coolest!

Foto: A Question.

1 Comment

  1. nimeni cu un adevar says on June 28, 2016

    Discriminati? nici vorba! Cei mai discriminati sunt handicapatii… pe langa ca sunt limitati de problemele lor mai indura si izolarea din partea noastra.
    Mai discriminati sunt pocaitii (mult mai multi la numar decat ei)… care dintotdeauna s-a ras de ei… chiar si toata poveste asta cu gay se bazeaza pe discriminarea “pocaitilor”.
    Pana la urma o sa castigati impotriva crestinismului si pe cand o sa radeti mai bine, o sa va dati seama ca ati distrus cea mai buna arma impotriva celor care o sa va “taie” (la propriu).

Comments are closed.