on issues

Ce treabă am eu cu violența împotriva femeilor?

Asta e întrebarea care mi s-a pus de mai multe ori atunci când am chemat colege, prietene, tot soiul de oameni la Marșul de acum câteva săptămâni care încuraja, printr-o tristă înșiruire de persoane care au curs dinspre Piața Victoriei până la Universitate, lupta împotriva acestui tip de violență.

De atunci, am citit o mulțime de articole, reportaje foarte faine (în măsura în care poți vorbi astfel despre subiect) și mi-am pus și eu întrebarea. Care nu e legitimă, deloc.

Uite de ce. Și eu am fost agresată. Și nu s-a întâmplată o singură dată. Și, chiar dacă am zis de fiecare dată că nu e grav, toate dățile alea s-au adunat într-o mâzgă generală care amestecă umilință și furie și fix normalitatea aia în care am ajuns să introducem violența de orice fel și agresiunea, mai mică sau mai odioasă, care ni se întâmplă.

Și mi-am dat seama că, atunci când vorbim despre violența împotriva femeilor, nu vorbim neapărat despre acele victime care au suferit enorm, nu vorbim doar despre cazurile extreme. Adică nu vorbim doar despre ele. Ci vorbim, pur și simplu, despre constanța violenței în jurul nostru. Pentru că, iată, nu a fost deloc nevoie să fac vreo anchetă sau o investigație ca să aflu, la prima mână, povești despre violență. A trebuit doar să îmi întreb prietenele, femei din jurul meu.

„Țin minte foarte bine când am fost agresată verbal de bărbații din jurul meu, inclusiv colegi de profesie, care m-au făcut, într-o ședință la care luau parte mai mulți oameni, în toate felurile. De la incompetentă la «noi nu vorbim cu secretara», am auzit de toate. Eu fiind director atunci. Au avut o atitudine nedemnă, au folosit injurii ca *dobitoacă…“ Asta mi-a povestit Ana Morodan, care, dacă nu o știți încă, e o femeie care nu pare că ar înghiți prea multe.

Dacă astfel de agresiuni verbale sunt din soiul celor considerate soft, atunci poveștile Cristinei, colega mea la care mă întorc de fiecare dată când vreau să dezleg vreo enigmă legată de gramatică, are patru. Una mai oribilă ca alta. „Eram în liceu, în clasa a IX-a, veneam de la meditațiile la franceză cu o prietenă și îmi luasem un suc din alea de fructe cu fulgi de gheață. Și unul de pe stradă, pe care nu-l cunoșteam, a tot insistat să-i dau din sucul meu. N-am vrut și, de nervi, am aruncat și sucul pe jos și el a început să îmi care palme peste față. Și, deși eram pe stradă, ziua în amiaza mare, nimeni nu s-a băgat! După ce și-a vărsat furia și m-a înjurat, m-a lăsat în pace. Altă dată, eram în aceeași zonă, la Lujerului, tot cu o prietenă, eram într-a XII-a. Aveam o eșarfă la gât, albastră cu flori roșii. Și, din senin, a venit unul la mine care m-a strâns de eșarfa aia până am rămas fără aer. Tot așa, ziua în amiaza mare, lume pe stradă. M-am zbătut, dar dacă mă zbăteam, practic mai rău mă strângea. Până la urmă m-a lăsat în pace și a luat-o la fugă. Și a treia întâmplare, tot în Militari, un an mai târziu, pe lângă Politehnică, pe o alee cu blocuri. Era toamnă, soare. Unul a venit din spate, nici nu i-am văzut fața, și m-a împins într-un stâlp de electricitate. Era pe pipăială, noroc că eram în blugi. Am început să urlu, căci mai departe era un grup de femei în vârstă. Individul s-a speriat și a plecat, dar mie îmi era frică să mai merg pe stradă. Le-am rugat pe femeile alea să stau cu ele, explicându-le ce s-a întâmplat. Dar ele tot insistau că-l cunosc, că altfel nu s-ar fi luat așa aiurea de mine pe stradă. Așa m-au enervat și m-au scârbit încât am plecat de lângă ele cu orice risc. M-am simțit umilită, speriată, șocată. Până la ultima fază. Eram în stația autobuzului 136 de la Izvor în 2002. Era primăvară, erau oameni în stație, și unul a venit pur și simplu și a început să mă strângă de fund. În văzul tuturor. Dar aveam așa niște draci, mama era în spital, aveam sesiune, multă tensiune acumulată. Și l-am prins de geacă și am început să-l lovesc cu rucsacul peste față și tot repetam «pe cine pipăi tu, nenorocitule?!» M-am simțit bine când l-am caftit pe ăla până a luat-o la fugă.“

Lavinia a avut mai mult noroc. Adică a văzut la alții, chiar dacă nu a simțit pe pielea ei. „Mă întorceam într-o noapte târziu din oraș și conduceam agale către casă. Stăteam furată de gânduri și de un refren catchy la un stop, când aud țipete de groază din dreapta. Mă uit, și văd cum un taximetrist o apucase pe femeia care stătea în dreapta lui de păr și o dădea cu capul de bord. Cred că o lovise cu sete de vreo două ori când am început să claxonez prelung. Nu puteam să văd așa ceva și mă simțeam complet depășită de situație. Ce puteam să fac înainte să îi strivească scalpul. Să îi rupă nasul. Claxonul nu l-a oprit pe taximetrist. A mai dat-o încă o dată cu capul de bordul mașinii. Apoi ea a coborât calm și a plecat cu pași liniștiți din mașină, ca un ierbivor care nu vrea să facă mișcări bruște, pentru a nu stârni prădătorul. Nici măcar nu s-au uitat la mine, care claxonam în continuare. Nici ea și nici el. Taxiul a pornit repede și a făcut dreapta cu scârț, pe roșu, în timp ce ea s-a pierdut imediat în noapte. Probabil îi era teamă să nu fie urmărită. După ce claxonul meu a tăcut, nici un refren din lume nu-mi putea alina adrenalina sau gustul înecăcios al nedreptății și al neputinței.“

Prietena Ioana are o poveste similară: „Acum niște ani, ieșeam dintr-un bar cu iubitul meu și, îndreptându-ne spre mașină, am observat un cuplu care se certa pe trotuar. Ne-am apropiat și în momentul acela am văzut că bărbatul o ținea aproape pe femeie și o lovea. Am reușit astfel să întrerupem loviturile și am întrebat-o pe ea dacă are nevoie de ajutor și ne-am oferit să o ducem cu mașina unde are nevoie. Ea a spus că este în regulă și ne-a refuzat.“

N., o altă prietenă, mi-a povestit cum a fost bătută în repetate rânduri. „De câte ori văd o scenă în care el o bate pe ea, mă cuprinde panica și îmi revin în fața ochilor toate episoadele în care am fost bătută de primul iubit, în perioada 1993 – 1996. Și mă apucă acel sentiment de furie față de mine: de ce nu m-am despărțit mai repede de el? E atât de ușor. Cred că nu am plecat pentru că eram atât de tânără și nu aveam cu cine să vorbesc despre asta. Mă simțeam umilită, dar am crezut că se poate schimba. Well, așa ceva nu e posibil. Cine lovește o dată o va mai face de zece mii de ori. Ne știam din 1987, dar fusesem plecată din țară. Am revenit în septembrie 1993, am redevenit iubiți în octombrie. M-a bătut prima oară de ziua mea, în decembrie.“

O altă prietenă, care nu vrea să îi spun numele, nici măcar inițiala, mi-a zis asta: „Un fost iubit a dat în mine, beat. Și grija mea a fost să nu se simtă el aiurea. Că, na, a început să plângă după, să își ceară scuze. Era cam disperat pentru nu știu ce motiv. Și mie îmi era aiurea. E drept că s-a întâmplat o dată, dar acum, când mă gândesc… Parcă am fost proastă în toate felurile.“

Și apoi sunt toate poveștile mele. Cea în care mergeam la liceu împreună cu o prietenă și un bărbat în vârstă ne urmărea în fiecare zi până ce mi-am cumpărat un spray paralizant pe care îl strângeam în mână tot drumul. Sau cea de anul trecut, când mă întorceam, duminica, pe la prânz, din piață, și când un bărbat m-a pipăit nestingherit de nimic, în vreme ce eu împietrisem de spaimă. Sau chiar povestea despre apartamentul în care m-am mutat. Am decis atât de repede să mă mut în casa în care stau și astăzi când fosta mea colegă de apartament a fost amenințată cu cuțitul pe stradă și a decis că trebuie să ne mutăm împreună undeva în centru, cât de repede posibil.

Azi începe în România o campanie de 16 zile care luptă pentru implementarea ordinului de protecție, pentru asistență de toate felurile pentru victimele violenței. Poți afla mai multe despre această campanie pe violentaimpotrivafemeilor.ro. Și, dacă nu știi ce treabă ai tu cu violența împotriva femeilor, întreabă o prietenă.

Foto: Guy Bourdin, ca să nu uităm de violența din imaginile din jurul nostru.

2 Comments

  1. Eu nu am inteles niciodata femeile care accepta sa stea langa un barbat violent. Am avut prietene care au indurat ani de abuz langa persoana care nu trebuie. Iar pe barbatii care isi lovesc iubitele ii pot pune in aceeasi oala cu violatorii.

  2. Cu femeile povestea e complicată, de asta există o întreagă ramură a psihologiei dedicată victimelor. Dar eu cred că problema nu trebuie pusă pe spatele lor, ci trebuie să ne întrebăm cum îi convingem pe bărbați să nu mai fie violenți. Sau cum convingem statul să înăsprească pedepsele. Și să le aplice.

Comments are closed.