on interests

Ce minuni face Jenny Ayrton din sticlă?

A fost o chestie de impuls. În momentul în care am văzut una dintre lucrările lui Jenny Ayrton, o artistă din Marea Britanie care lucrează în sticlă, i-am scris imediat pe Facebook, cerându-i să îmi răspundă la câteva întrebări. Au trecut două luni de atunci, pentru că Jenny tocmai ce o născuse pe Zoe, a doua ei fiică. Așa că interviul pe care urmează să îl citești a avut deja o viață lungă, timp în care m-am uitat de mai multe ori la delicatele peisaje pe care Jenny le încastrează în sticlă, niște obiecte în același timp serene și neliniștitoare, mici lumi haioase sau triste.

A Question: Spune-mi, te rog, câte ceva despre partea tehnică a meșteșugului tău. Ce e, de fapt, această turnare a sticlei în nisip? Am citit undeva că ai încercat mai multe variante până să ajungi la această tehnică.

Jenny Ayrton: Petrec serile acasă, relaxată, modelând mici schițe din sârmă inspirate de observații de fiecare zi. Aștept până ce adun mai multe, apoi le duc la un atelier de sticlărie unde încastrez schițele în sticlă topită. Sandcasting e o metodă care se folosește ca un soi de introducere în meșteșugul fabricării sticlei. Ce înseamnă, de fapt, e că sticla fierbinte se toarnă într-o matriță, astfel încât să ia o anumită formă. Eu am adaptat metoda, folosind o mulțime de unelte găsite sau făcute acasă, improvizații din lemn sau plastic, ca să creez forma în nisip, care e apoi umplută pe jumătate cu sticlă lichidă. Și în momentul acela trebuie să adaug cu mare grijă modelele din sârmă, folosind pensete, o mișcare destul de complicată, mai ales că sticla are în jur de 1100 grade Celsius. Apoi adaug un al doilea strat de sticlă, fixând sârma, și apoi piesa merge către un soi de cuptor unde se răcește foarte încet. Mă întorc la atelier după o săptămână sau două să finisez piesele la rece, să șlefuiesc baza și suprafețele și să gravez detaliile.

jenny-ayrton-a-question-1

Eu am absolvit colegiul de artă specializându-mă în sticlărie, dar procesul acesta lung nu prea se potrivea cu noua mea viață de mamă… mi-ar fi luat luni de zile să creez o piesă, pentru că oricum nu aveam acces la tot echipamentul de care aș fi avut nevoie, iar în atelierul meu mic de acasă nu aș fi avut timp și nici loc pentru asta. Așa că tehnica asta îmi permite să lucrez cu timpul limitat pe care îl am, cu ce pot să fac seara, relaxată, de acasă, și cu câteva zile intense în atelier, atunci când torn sticla. Tehnica aceasta e privită ca una foarte simplă, dar eu simt că sunt încă multe variabile cu care pot să experimentez.

Pentru mine, cea mai bună parte este că treaba asta cere un cuptor (care nu ar fi deloc practic acasă) care îmi dă ocazia (și scuza) să mă duc într-un atelier profesionist de sticlărie, unde lucrează oameni care își cunosc bine meseria și să lucrez cu ei. Mi-a fost un pic dificil, după ce am terminat facultatea, și apoi, să fii o mamă cu normă întreagă înseamnă o viață destul de singuratică. Așa că de-abia aștept zilele în atelier.

jenny-ayrton-a-question-2

A Question: Cred că, pentru cei mai mulți dintre noi, nu e o mare diferență între a turna și a sufla sticla, și apoi, fiind mereu înconjurați de obiecte din sticlă, nu prea stăm să ne gândim la aceste diferențe.

Jenny Ayrton: Sticla prelucrată în cuptor implică o matriță pe care o umpli cu sticlă topită, în vreme ce, când vine vorba de a sufla, iei pur și simplu sticla direct dintr-un cuptor și o modelezi cu diverse instrumente. Turnarea în nisip (sandcasting) este o metodă undeva la mijloc, iar eu utilizez o variantă foarte simplă de matriță pe care o umplu cu sticlă topită. Cred că nota distinctă o dă suprafața un pic rugoasă, față de alte metode.

jenny-ayrton-a-question-3

A Question: Lucrul care m-a atras cel mai tare la lucrările tale a fost impresia de fragilitate. Chestia aia clișeu cu momentul suprins pentru totdeauna. Cum vezi tu lucrurile acestea?

Jenny Ayrton: Modelele din sârmă pe care le fac sunt, într-adevăr, fragile. Din motive tehnice, sunt constrânsă să folosesc sârmă moale, iar turnarea lor în sticlă solidă menține forma firelor. Mi se pare un lucru interesant, pentru că sticla este în general percepută drept fragilă. La expoziții trebuie să îi conving, deseori, pe oameni că obiectele nu sunt chiar atât de fragile. De multe ori mă îngrijorează mai tare faptul că și-ar rupe degetele de la picioare dacă ar scăpa un obiect pe jos. Sigur, sunt casante, dar sunt mult mai robuste decât ai crede. Iar eu sunt o persoană foarte tactilă și cred că trebuie să atingi lucrurile ca să le apreciezi cu adevărat.

Iar mișcarea sticlei aduce la viață și modelul din sârmă, hainele puse la uscat par să fie luate de vânt, frunzele din copaci par să învie de la căldura sticlei. E un clip pe site-ul meu care arată mai bine cum se întâmplă asta.

Eu îmi asemăn obiectele cu decorurile de pe o scenă, sper că îi fac pe privitori să își imagineze că intră în peisaj, că îl aduc la viață. Dar, dacă e să fiu cinstită, sunt mai degrabă orientată către proces decât să fiu conceptuală.

jenny-ayrton-a-question-4

A Question: Am citit undeva că nu distingi culorile. Te deranjează lucrul ăsta? E genul de lucru despre care ai spune că te face să privești cumva diferit realitatea din jur?

Jenny Ayrton: Am fost sfâșiată când mi-am dat seama că nu văd culorile, mai ales pentru că s-a întâmplat la începutul carierei mele, când visam să lucrez pe mare. Asta însemna că nu puteam să susțin calificările pe care mă străduisem mult să le obțin. Dar nu e ceva grav, nu e un lucru care să mă deranjeze în viața de fiecare zi. Totuși, nu pot să am încredere în privirea mea atunci când vreau să fac jocuri de culori mai subtile, nu pot să disting între nuanțe de maro care bat spre verde sau spre roșu. Dar probabil că asta m-a îndreptat către lucrul cu sticlă incoloră, deși asta a fost și o alegere estetică și o decizie tehnică.

Iar, în scenele pe care le fac acum, culoarea este doar accidentală, pentru că nu știu cum aș putea prezice ce nuanță va avea cuprul când este expus la asemenea temperaturi. Sunt multe variabile pe care am învățat să le accept ca pe niște surprize simpatice, atunci când piesele ies din cuptor.

jenny-ayrton-a-question-5

A Question: Obiectele create de tine par ușoare, au un aer optimist, deși uneori peisajele par bătute de furtuni. Îți propui să creezi scene atât de serene?

Jenny Ayrton: Mă întorc la ideea de decor despre care îți vorbeam mai devreme. Pentru mine, scenele astea tind să fie locuri calme și relaxate. Iubesc sentimentul acela pe care îl ai când privești frânghii cu rufe întinse la uscat sau ocazia de a te așeza în liniște pe o bancă și de a privi împrejur. Și cei mai mulți oameni cu care am vorbit despre asta simt același lucru, deși unii dintre ei au zis că i-au tulburat locurile de joacă pustii.

Dar, dacă nu fac cumva lucrări comisionate, îmi place ca lucrările mele să nu fie prea specifice, vreau ca oamenii să umple golurile cu imaginația lor. E interesant să le aud reacțiile. Uite, făcusem pentru o expoziție o piesă cu o bancă și niște stâlpi, cineva mi-a zi că e în mod clar o bancă la malul mării, altcineva spunea că face parte dintr-un peisaj rural. Mi se pare fascinant felul în care oamenii se uită la ele, cred că are legătură cu amintirile din copilărie ale fiecăruia.

jenny-ayrton-a-question-6

A Question: Faci o mulțime de scene domestice, unele dintre ele inspirate de familia ta. Ce altceva te inspiră zilele astea?

Jenny Ayrton: Am crescut navigând cu o mică șalupă, am învățat apoi ca să lucrez pe iachturi. Așa că deseori ai să vezi și teme nautice. În mod clar mă inspiră familia mea și lucrurile pe care le facem împreună. Am făcut prima scenă cu un loc de joacă atunci când Erin era destul de mare să stea într-un leagăn pentru copii, iar corturile, după prima ei excursie. Mai nou, am văzut că mă inspiră și cărțile pentru copii. Ilustratorii reduc oricum obiectele 3D la imagini, iar acesta este un lucru care se regăsește cumva în munca mea de modelare.

jenny-ayrton-a-question-7

A Question: Sentimentul acela că unele dintre piese arată așa cum arată datorită accidentelor mi se pare fermecător. Știu că ziceai, la un moment dat, că ajungi uneori să preferi lucrările pe care le-ai crezut, la un moment dat, eșuate. Ce aduce accidentalul în munca ta?

Jenny Ayrton: Nu am control asupra sârmelor atunci când le introduc în sticla topită, fac asta folosind pensete și totul e foarte fierbinte, așa că uneori tremur sau pun modelul într-un anumit unghi sau în locul greșit… Apoi turnăm al doilea strat de sticlă și lucrul acesta poate, și el, să miște lucrurile. Ocazional mi s-a întâmplat și să corecteze greșeli, dar poate să meargă și în cealaltă direcție. Iar, uneori, modelul se deformează atât de tare încât nu mai e recognoscibil.

Richard, cel care toarnă sticla, e foarte priceput, dar sticla poate să nu fie întotdeauna cooperantă. Iar eu nu pot face nimic până când piesele nu ies din cuptor, și cu tot ce am de făcut acum cu familia mea, pot să treacă săptămâni până ce văd piesele finale. Cei mai mulți oameni care lucrează cu sticla în acest fel spun că e un fel de dimineață de Crăciun, cu un spectru de cadouri previzibile și câteva surprize plăcute (pentru mine, singurele dezamăgiri sunt piesele care au crăpături, când a avut loc o reacție ciudată la cupru și piesele chiar nu mai pot fi salvate).

Dar e amuzant, pentru că mi se pare că piesele care ies exact așa cum le-am gândit sunt un pic plictisitoare. Cele cu adevărat interesante sunt cele unde a avut loc ceva neașteptat și pe care pot să le salvez, fiind creativă în prelucrarea la rece. Unele obiecte pot să stea pe raft luni întregi, timp în care le tot desenez până să decid cum le voi finisa. Fac asta printr-o mulțime de tehnici, de la tăiere la măcinare, șlefuire, gravare, poleire.

A Question: Unde se găsesc acum lucrările tale?

Jenny Ayrton: Pentru că sunt un pic ocupată cu familia mea (îți răspund acum cu un copil de șapte săptămâni în brațe) nu voi mai participa la expoziții și evenimente pentru încă vreun an. Dar lucrările mele se află în mai multe galerii din Marea Britanie, le găsești pe site-ul meu.

Foto: pagina de Facebook a lui Jenny