on interests

Ce am învățat din Bossypants, cartea Tinei Fey?

Un lucru care îmi lipsește cu desăvârșire și pe care îl consider direct responsabil de eșecurile mele în a le explica altora cum stă treaba cu diverse cauze este capacitatea de a dezvolta glume pe teme care mă înfurie. Am de multă vreme problema asta și tot de multă vreme am impresia că, dacă aș face glumițe, fie ele și nereușite, mi-ar fi mai simplu să transmit tot felul de mesaje. Dar nu pot.

Tocmai acesta este motivul pentru care am recitit cartea Tiney Fey, Bossypants, pe care am găsit-o la Okian. Pentru mine, umorul Stamatinei Fey (da, îmi place să îi folosesc numele întreg când mă gândesc la ea) este perfect – se duce direct la țintă, e concis, e autoironic și în același timp complet eficient, închizând orice fel de posibilitate de replică. Asta dacă replica aia e neinspirată sau fără umor.

Să zic că Bossypants este o autobiografie nu ar fi chiar exact. Mai bine zis, cartea este o înșiruire de povești personale puse în forma unor eseuri, panseuri și răspunsuri la întrebări pe care Fey le rezolvă cu grație. Vrei să știi povești din copilăria ei? Le ai aici. Despre anii de formare în mediul comedienilor de improvizație din Chicago – tot aici. Despre cum este să fii prima femeie head writer la Saturday Night Live, o instituție a umorului american – mai dai câteva pagini. Despre cum s-a născut 30 Rock (show-ul meu preferat de televiziune, după sau înainte de Seinfeld, depinde în ce etapă a vieții mele mă găsești)? Cartea are și asta.

Și mai are ceva – răspunsuri inteligente și teribil de amuzante la întrebările la care multe femei sunt obligate să răspundă pe parcursul vieții lor. Mici istorii despre cum este să fii retușată în Photoshop, ce haine porți la o ședință foto, cum e să fii prea slabă, cum e să ai niște kilograme în plus, cum e să fii o mamă care lucrează, cum decizi dacă îți alăptezi sau nu copilul și ce spune asta despre tine. Știi care sunt – acele întrebări care te fac fie să vrei să plângi într-o debara până îți trece, fie să scoți ochii celui care le pune cu mâinile goale. Fey fiind Fey, găsește căi mai interesante de a răspunde și o face atât de bine încât, cu sau fără voie, îți dă și câteva lecții despre cum se face cu simțul răspunderii o astfel de treabă. Pe bune, ai să găsești în Bossypants cel puțin câteva replici pe care îți vei dori să le notezi ca să le poți folosi la nevoie. Și e clar că va fi nevoie, la un moment dat.

Altceva? Ah, da. Tina Fey povestește o mulțime despre prieteniile ei cu celebrități – de la Amy Poehler, colega ei de scenă dintr-un club din Chicago și până la Saturday Night Live –, până la Jimmy Fallon, Seth Meyers, Jane Krakowski, Alec Baldwin sau Lorne Michaels, figura paternă binevoitoare care guvernează întreg universul SNL. O face cu generozitate, oferindu-le spațiu să se desfășoare și dându-ți ție, cititorul, timp să îi cunoști și să înțelegi de ce funcționează oamenii ăștia atât de bine împreună pe un ecran. Iar când face lucrurile astea, Fey le face cu o specie de umor autoironic și foarte incisiv, punându-se pe sine în postura celui de care se râde.

Și asta, cred, e lecția pe care am învățat-o din Bossypants – că trebuie să fii capabil să râzi de tine înainte de a putea să faci glume despre alții sau despre ce cred ei.

Cum v-am mai zis, cartea se găsește la Okian.

Și o mostră ireproșabilă de umor a la Tina Fey (și Amy Poehler), că tot suntem în mijlocul unei campanii electorale cu mare potențial pentru nesfârșite glume.