Nu are sens să îți zic că nu sunt o fană a lui Beyonce – nici eu nu mai cred în astfel de disclaimer după ce am stat aseară preț de o oră, ghemuită pe un scaun, în bucătăria prietenilor mei, ca să văd Lemonade, în vreme ce restul lumii se uita la Game of Thrones.

Deci am stat și am privit și am ascultat, prinsă de la bun început în narațiunea acaparatoare pe care Bey a închipuit-o pentru mine. Și pentru ea, îmi imaginez, și pentru prietenele ei. Și pentru orice femeie care și-a furat-o vreodată, până la urmă. Hipnotizată cred că e cuvântul potrivit pentru starea în care m-am uitat la film și, la cât de mult m-am gândit la povestea asta de aseară și până acum, nu îmi dau seama dacă m-a lovit admirația pentru că Lemonade e atât de bine făcut – și muzical, și vizual, și până la ultimul detaliu construit anume să impresioneze –, sau pentru că nu ai cum să reacționezi altfel la o atare demonstrație de vulnerabilitate.

Asta până ce am ajuns la Don’t Hurt Yourself, piesa făcută în colaborare cu Jack White, pe care a trebuit să o ascult de două ori. O ai aici, dacă nu se găsește careva să o șteargă între timp:

Care piesă, am realizat un moment mai târziu, îmi aduce aminte de Kelis.

Asta e și bine, e și problematic. Pentru că mă dau în vânt după o demonstrație de forță/fragilitate de felul acesta, în care femeile își strigă în gura mare problemele (în cazurile de față, faptul că au fost înșelate) și reușesc să fie mai puternice cu cât sunt mai vulnerabile. Iar problematic e pentru că, așa cum se întâmplă tot timpul, din orice astfel de conflict între parteneri vina este aruncată mereu pe o a treia persoană, cea care a intervenit în relație. Numita Becky with the good hair, în cazul lui Beyonce, a stârnit imaginația presei, care își concentrează azi toate forțele încercând să ghicească identitatea acestei Becky.

Numai că Becky, această persoană a treia, ar trebui să fie ultimul lucru la care să ne gândim atunci când ascultăm/vedem Lemonade. Și Becky ar trebui să nu conteze de-a dreptul atunci când ne pocnește realitatea în față, pentru că nu ea ne-a greșit, ba chiar probabil că s-a aflat și ea, cândva, în aceeași postură. Dar să nu ne pierdem în mărunțișuri.

Revenind, dacă e să o pun cât se poate de sincer, forța lui Lemonade stă într-un lucru foarte simplu. Ce face Beyonce aici, prin mijloace foarte complicate, de la felul în care e filmat proiectul, la locații sau la costume, la costuri sau la invitați (Amandla Stenberg, Zendaya, chiar și Queen Serena) e să povestească acele episoade prin care trece fiecare femeie atunci când se confruntă cu o situație dramatică.

Bey, deci, nu se sfiește să spună și să arate cum se întristează, cum îi fuge pământul de sub picioare, cum îi tremură mâinile, cum se înfurie. Face ce facem toate – se ceartă, se plânge prietenelor, se jură că nu se mai întoarce, își strigă sus și tare că va fi puternică. Nu știu cât de sinceră e făcând toate astea – cert e că pare autentică și că, dacă nu e, asta nici măcar nu mai contează. Sentimentul pe care îl avem toate e că am fost acolo, că știm foarte bine despre ce vorbește, că nu ne e străină nici o emoție și că nici una nu pare nelalocul ei.

Iar faptul că empatizez atât de tare cu ea când e dezlănțuită în furie este același care m-a făcut să mă simt atât de trădată în partea finală a filmului/albumului, atunci când Bey se răzgândește, se întoarce, regretă. Fix ca în acele momente în care cea mai bună prietenă decide să se întoarcă la nemernicul care i-a frânt inima și tu știi că o să o facă din nou. Și știe și ea. Doar că nu ai ce face, trebuie să îi fii alături, pentru că asta facem. E o poveste cu și despre fete, veche și neschimbată. Fix povestea aia pe care doar noi între noi o înțelegem și care ne ține în picioare. Departe de mine gândul să spun că bărbații nu înțeleg astfel de lucruri – dar ce ține de sisterhood nu poate fi experimentat decât de sisters, și de-asta mă și aștept ca ei să fie cei care vor strâmba din nas la povestea asta.

Dincolo de asta, Lemonade mai vorbește despre multe alte lucruri pe care nu îndrăznesc să încerc să le descifrez în amănunt pentru că, din poziția în care mă aflu, nu am cum să le înțeleg – moștenirea Sudului, #blacklivesmatter, toate lucrurile astea se adaugă istoriei ei despre femeile de culoare și o întăresc, o fac încă mai convingătoare.

Și straturile astea pun o greutate suplimentară pe un album care, chiar dacă nu îmi place, muzical, de la un cap la altul, mă emoționează în feluri în care puține au reușit să o facă în ultima vreme. Are acolo un clip în care vocea lui Malcolm X spune că cel mai puțin respectată persoană din America e femeia de culoare. Le are pe mamele lui Michael Brown și Trayvon Martin cerând dreptate pentru ce li s-a întâmplat copiilor lor. Are întregi meditații despre rasă, frumusețe, gen și corp – sigur, așa cum poate un album pop mainstream să dezbată astfel de subiecte.

Lemonade e plin de semnificații dar, dintre toate, eu le-am ales pe cele care îmi vorbesc mie – cele care spun ce înseamnă să fii femeie. Și, dacă albumul ar fi fost numai despre asta, mi-ar fi fost de ajuns.

Foto: Lemonade | Beyonce | Tidal