The Big C

Cancer, she wrote

Mi-am părăsit blogul în ziua în care am fost diagnosticată cu cancer mamar. Au trecut mai bine de zece luni în care m-am luat cu altele. Și să ai cancer și să treci prin așa diagnostic și prin tratament e, orice ți-ar zice oricine, un job full time. Poate vei avea chef și energie să faci și alte lucruri, dar cancerul e a handful. La început, m-am gândit că o să mă întorc pe A Question când voi avea lucruri mai bune și mai simple de spus despre modă, despre ce se întâmplă la TV, despre femei și luptele noastre.

După care mi-am dat seama că nu am cum să îngrop vremea care a trecut peste mine și să revin pur și simplu la rochițe și la semnificația lor culturală (oricâtă importanță aș vrea să-i acord). Așa că m-am întors cu poveștile mele despre cancer ca să le îngrop aici, unde poate că cineva va avea vreodată nevoie de ele. Și am decis să încep acum știind că anul trecut pe vremea asta aș fi vrut să scriu despre fundițe roz și ecografii (obligatorii, you guys, go and have one done!). Nu am scris atunci pentru că programarea mea aștepta însemnată în calendar, două luni mai târziu, și știam că nu are să fie bine. So it begins.

Ziua în care am aflat că am cancer nu a fost ziua în care am aflat că am cancer. Știam de el, îl simțisem cum s-a ascuns în sânul drept, îl așteptasem să crească vreme de un an, cât s-a scurs între o ecografie și alta, într-un nodul care părea mic, rotund și doar ascuțit într-o parte, împungând pielea, dar care, pe măsură ce investigațiile deveneau mai complexe și mai amănunțite, se făcea din ce în ce mai mare, până ce a ajuns să mă înghită toată, să fie mai mare decât mine, cu măsurătorile lui ciudate. Pentru că într-un fel vede tumora un medic imagist și în alt fel un chirurg care își calculează ce are de tăiat, de scos, de îndepărtat. Dar am mers prea departe.

Deci nu am aflat propriu-zis că am cancer pentru că gândul îmi scormonea de mult în minte. Îmi place să zic despre mine că sunt o persoană rațională, m-am mândrit în aproape anul care a trecut că nu m-am schimbat, că nu m-am întors către bunuțul să pună o vorbă bună, că nu am intrat în biserici cerând milă sau iertare sau măcar vindecare. Dar o picătură de nebunie tot vine când te vezi cu un diagnostic ca ăsta și tot ce am înțeles până acum din ea e că fiecare se descurcă cum poate, cu ce are la îndemână.

Și dacă asta se cheamă nebunie, sindromul șocului post traumatic sau cum s-o mai putea numi, atunci așa să fie. Pentru că altfel nu știu cum să îmi numesc obsesia pentru cancerul de sân care mă bântuia din copilărie, când citeam pentru prima oară despre cancerul Olguței din La Medeleni, moștenit de la Fița Elencu. E un gând care a mai scos capul la suprafață de multe ori, mai târziu. Îmi amintesc în detalii supărătoare o conversație pe unul dintre holurile labirintice ale Casei Presei, unde am lucrat o vreme, despre asta.

Nu, nu cred că îți poți presimți propriul cancer, dar știu cum este ca, atunci când te afli întinsă pe o masă în vreme ce medicul privește prin tine, la propriu, să nu simți că ai aflat ceva, ci că ți se confirmă un lucru.

Așa că atunci când medicul imagist mi-a spus că formațiunea din sânul meu drept arăta foarte, dar foarte suspect, cu o privire care nu lăsa loc de prea multe interpretări, și m-a sfătuit să fac o mamografie performantă și apoi o biopsie, deja știam.

În timpul comprimat (vreo două săptămâni) care s-a scurs între primele investigații și rezultatele biopsiei am fost, cu toată certitudinea mea, foarte confuză. Să știi sigur că ai cancer, să citești negru pe alb un astfel de diagnostic e hardcore. După care lucrurile încep să se așeze. Poți să nu trăiești. OK. Poți să faci un tratament și să ai norocul să scapi. OK. Sau poți să urmezi tratamentul și să scapi… o vreme. OK și asta.

Greu e să îi vezi pe ceilalți sperând, să trăiești așteptarea lor și să le asculți vorbele. Greu e să știi că, orice ți-ar spune medicii, ești legat de oameni care speră pentru tine în timp ce tu înveți ce e aia să trăiești 50/50, jumătate pregătită să stai și să faci tratamentul hoping for the best și jumătate știind că ești deja cu un picior dincolo și că orice ai face poate să nu meargă. Dar despre asta mai vorbim.

(Aceasta este o serie de însemnări din categoria “Dear diary…” despre experiența cancerului de sân.

Aceasta este o încercare de a normaliza un diagnostic care e, pe cât de frecvent, pe atât de nevorbit.

Acesta este sfatul meu să te palpezi, să îți faci o ecografie sau o mamografie și să îți vezi de viață, orice ai afla.)